Zero

Zero + Zero = ?
 
Atunci când simţi că eşti un mare zero, un mare nimic, o mare aşteptare fără conţinut, începe să iubeşti. Aşa se inventează matematic veşnicia.  Şi lumea se schimbă, se închină, se minunează de răspuns.

Zero (2009) este un scurt metraj animat, realizat de Christopher Kezelos, cu foarte multe premii luate în ultimii doi ani. O poveste cu fire. Pentru vizionare, click aici.

În dragoste nu există cantitate. Şi nici reguli. Şi nici formule. Şi nici închisoare. În dragoste există libertate şi clopote în ceruri.

Omul

Omul singur gândeşte matematic şi îşi raportează viaţa la cantităţi. În mod nevăzut şi dureros, ajunge, fără să îşi dea seama, să contabilizeze speranţa şi să vândă idei, sentimente, imagini, vise. Şi nu în ultimul rând ajunge să vândă persoana: pe sine însuşi şi pe cei de aproape sau de departe, ca un alt Iuda care preia inconştient un scenariu aparent similar de vindere egoistă de fiinţă.

Omul din tine se întâlneşte cu omul din mine atunci când mintea (ceea ce înţeleg grecii prin nous = minte) devine purtătoare de calitate, de conţinut, de fiinţă împărtăşită. Acolo ia naştere relaţia. Relaţia este conţinutul teologiei. Tot ce învaţă omul despre om şi despre Dumnezeu se numeşte relaţie. Fără relaţie, existenţa nu are sens şi nici finalitate.

Nu există icoană fără relaţie aşa cum nu există rugăciune fără relaţie.

Cât costă să ai speranţă? Cât costă să iubeşti? Ce trebuie să dai ca să primeşti dragostea cea mare?

Speranţa costă situarea în permanenţă la hotarul dintre neîmplinirea în cantitativ şi împlinirea în calitativ.

Iubirea are preţul veşniciei. Ea este cheia ce deschide porţile împărăţiei cerului şi a pământului. Ea este intrarea în împărăţia creatului unit cu necreatul, dintre vechi şi nou, dintre un el şi o ea. Iubirea nu costă şi nu se dă la schimb, dar e mai presus de orice valoare prin faptul că are putere şi transformă. Iubirea e singura care ne dă existenţa acum şi atunci simultan, acum în lumea noastră înnoită şi acum în împărăţia de dincolo de timp.

Ca să primeşti dragostea cea mare, trebuie să o ceri. Cu alte cuvinte, cu alţi ochi şi cu alt scop. Trebuie să te schimbi, să te transformi, să faci trecerea de la vechi la nou, să înviezi în altă minte şi în alt trup.

Doi oameni se întâlnesc şi întemeiază o familie numai pe baza unei relaţii. Nu de cuplu, ci de fiinţă. În momentul în care dragostea cea mare îi uneşte, trupurile şi mintea lor se schimbă iar ei se înnoiesc, ca într-o formatare ce ignoră psihologia, preamărind fiinţa. Înnoirile în dragoste se petrec la toate nivelurile fiinţei. De la planuri la aşteptări, de la muncă la dăruire şi jetfă, de la aventură la siguranţă şi cămin, de la plăcere la durere asumată.

[Sexualitatea nu are sens decât aşa: ca prin relaţie trupurile unite să se înnoiască, trăind fiecare prin celălalt o descoperire înnoită.]

Dragostea cea mare reînnoieşte sufletele şi trupurile. De aici sensul vieţii în doi: voinţă dublă şi act unitar. Ce investim în noi, investim în această viaţă. Ce investim în celălalt, investim pentru veşnicie: iubire, neuitare, verticalitate, dăruire, flori, lumini, timp, promisiuni, culoare, sânge, răbdare, lacrimi, alb, foc, călătorii, dor, putere, cărţi de viaţă. Şi muzică, de fapt un alt fel de muzică... Şi dans, un dans litugic în mijlocul acestei lumi luminate de Dumnezeu - Iubire. Şi slujire, şi liturghie. Mereu.

Un om, un răspuns, o iubire. Doi, o veşnicie.

P.S.: Slava lui Dumnezeu este omul cel viu şi viaţa omului este vederea lui Dumnezeu.
(Sf. Irineu de Lyon, Adversus haereses, IV, 20.7).

Zece

Ne naştem singuri, dar nu murim singuri. Marea taină a acestei lumi este întâlnirea dintre doi oameni. Care naşte viaţă. Care face să sufle vântul, să lumineze soarele, să tremure făptura, să zboare fluturii, să zâmbim şi să mâncăm hrana cea adevărată. Atingere, iubire şi binecuvântare: iubesc, deci exist (Arhimandritul Sofronie). Iubesc, deci nu mai exist în mod incomplet, dureros, ca un subiect singur ce tânjeşte spre mai mult şi nu are împlinire, ci trăiesc în doi, cu o voinţă gnomică, cu o putere înnoită. Cu un nou orizont de viaţă.

Hristos a înviat! Şi dragostea e posibilă. Totul e posibil. Plecând din interior şi trecând peste ura faţă de neputinţele noastre şi faţă de alegerile noastre proaste, şi faţă de promisiunile noastre neîmplinite şi faţă de toate visele noastre nerealizate, faţă de toate afacerile noastre eşuate. Dar, iertându-ne toate greşelile, toate minciunile, toate înşelările noi şi vechi, vedem Învierea, care face posibilă viaţa în doi. Şi ajungând într-o nouă viaţă, ca un drum ce se deschide mereu spre Emaus, în doi Îl vezi pe Hristos înviat! Comuniunea este posibilă numai în înviere! Mori pentru tine şi înviezi pentru celălalt. Hai la drum împreună! Singur nu ştiu unde voi ajunge. Dar împreună, în doi, ştiu sigur că vom ajunge la Emanus. De fapt suntem deja acolo, în faţa Lui.

A venit lumina în mine. O amiază ce nu trece, o pace de nedescris. 20 de kilometri de mers pe jos în ploaie măruntă. Lumina ca o împărtăşanie. Viaţa ca un curcubeu, ca un legământ, ca o promisiune nouă, ca o întrebare fără sfârşit. Când iubeşti totul este o anunţare: o bună vestire, o evanghelie a unei vieţi înnoite. Căci cei ce se iubesc sunt apostoli (trimişi) să vesteasă lumea cea nouă - o imensă imposibilitate dureroasă pentru unii, dor nespus pentru alţii, confirmare sfântă pentru cei ce se iubesc şi păstrează Legea. Păstrând Legea, respectându-o, ei nu o păzesc ca un scop în sine, ci o păzesc pentru iubirea lor şi a Lui. Scopul Legii este apărarea Dragostei. Să Îl apere pe Dumnezeu - Iubire din noi. Şi să propovăduiască puterea dragostei celei mari.

Cei ce se iubesc trăiesc un Paşti continuu, o trecere de la absurd la sens, de la moarte (antiviaţă) la viaţă, de la singurătate la familie, de la nesiguranţă la împlinire.

Tu eşti trecerea mea! Tu eşti emoţia păşirii în viaţa cea nouă. Tu eşti uşa prin care eu devine noi. În ochii tăi pot citi viitorul, pentru că acolo este inima mea.

A zecea dimensiune a timpului este întâlnirea cu veşnicia. Primăvară şi toamnă, aprilie şi octombrie, totul are sens. A zecea lună a anului este luna binecuvântării. Devii co-împărat al lumii, în doi. Nimeni nu poate fi stăpân singur al lumii. ... umpleţi pământul şi-l supuneţi... (Fc 1:28). Niciodată singur, mereu la dual. Mereu în doi.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru primăvara din sufletul meu.

P.S.: Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. (Mt. 6:12) Când nu iubeşti, nu poţi să te ierţi pe tine însuţi ca cel ce tu singur greşeşti prin neiubire. Când iubeşti poţi să te rogi cu conştiinţa plină de pace pentru că numai în iubire te împaci cu tine însuţi, te ierţi pe tine însuţi, şi poţi ierta şi celui de lângă tine: soţ şi soţie, mamă şi tată, prieten sau aşa-zis duşman, celor ce sunt aproape şi celor ce sunt departe. Când nu iubeşti rugăciunea este o provocare incompletă şi de cele mai multe ori nesinceră; când iubeşti, rugăciunea este consecinţa firească a dragostei celei mari. Noi suntem proprii noştri greşiţi atunci când nu iubim... Când iubeşti: trăieşti învierea!

Arhiva

Saint Serge. Prin praf şi lumină. Fiecare pas valorează un secol, o luptă, o topire de inimă. Aici a început să cucerească inimile reci ale Occidentului mintea cea de foc a Ortodoxiei iubitoare. Locul în care Apusul a început să îşi pună întrebările cele adevărate cu privire la Răsărit. Şi a găsit un răspuns seducător: da!

A mai rămas arhiva. Şi un suflet viu care o înconjoară într-o smerenie generalizată. Lumină de speranţă.

Împreună cu patriarhul ecumenic şi cu părintele Ozolin în arhiva Institutului Teologic Orthodox Saint-Serge din Paris. Pas lângă pas. Dincolo de tăcere, ochi senini şi de prezenţa unei prese parcă şi ea smerită în chip ortodox, îţi dai seama brusc că totul are sens atunci când te dăruieşti. Ce poate fi mai frumos decât să găseşti în această cameră - totul încape într-o cameră - în dosare îngălbenite de timp cursurile în rusă ale lui Bulgakov sau cele în franceză ale lui Vladimir Lossky şi să îi vezi aevea în ceea ce au lăsat, în ceea ce au crezut. Simţi putere, credinţă fără de frică, într-un loc în care tinerii învaţă să se roage ortodox şi se roagă să înveţe Ortodoxia. Lanţul nu s-a rupt, tradiţia e vie, topeşte, cucereşte, seduce, schimbă.

Să fii ortodox înseamnă să crezi că poţi schimba lumea. Începând cu Parisul, cel mereu acelaşi. Să îl schimbi în interior, cu puterea unei credinţe adevărate. Dar pornind nu de la mentalităţi, ci de la suflete.

Viaţă, lumină şi flori.

Mulţumesc

Cel mai bine poţi înţelege nebunia lumii acesteia la Paris.

Nu am mai văzut niciodată aşa de multă lumină şi atât de mult întuneric la un loc: în oameni, în vieţi, pe străzi, în pieţe, în suflete, în cafenele, în muzee, în biserici, în metrou, pe poduri, în biblioteci. Aici vezi şi înţelegi noţiunea biblică de Babilon, de Turn, de Simbol, şi mai ales ideea cumplit de ambiţioasă de a încerca să fi altfel decât ne-a lăsat Dumnezeu să fim.

Singurul lucru pentru care această metropolă nu se dezintegrează este dragostea. Din păcate, aici dragostea este doar o idee, un principiu, un idol: ideea de dragoste, ideea de a fi romantic, ideea de a seduce.

Pentru că în spatele zidurilor, parisienii nu iubesc. Am încercat mereu să caut dincolo de clădiri oamenii care se ascund şi, cu ajutorul lor să simt, să văd, să ating dragostea, simbolul acestui oraş. Şi din păcate am descoperit nişte oameni ce se ascund în ambiţii, în artă şi în istorie. Împăcaţi cu ideea că ei sunt doar un simbol. Un simbol menit să păstreze un secret pierdut al fericirii, un simbol menit să îi ajute pe oameni să nu uite să caute mereu ceea ce le lipseşte: dragostea cea mare.

Noi, cei de departe, din lumea în care alteritatea lui Dumnezeu încă mai are loc în şcoala minţii, credem că ei, acolo / aici, iubesc. În realitate nu iubesc. Ei se apropie de iubire prin simboluri, iar nu prin experienţă.

A iubi la Paris este cruce şi lumină, moarte şi înviere. Aici, dacă reuşeşti să iubeşti, totul are sens.

În alte locuri ale pământului a iubi este firesc, aici este o provocare.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

P. S.: Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde este înţeleptul? Unde este cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. (1 Cor 1:18-21)

Totul devine

În jurul eroilor, totul devine tragedie.
În jurul semizeilor, totul devine dans de satiră.
Iar în jurul lui Dumnezeu totul devine... Cum? totul devine ... lume.

Nietzche

Dincolo de bine şi rău

Aforisme 150

În jurul tău totul devine copilărie şi maternitate.
În jurul ideii de noi totul devine căutare şi descoperire.
În jurul gândului luminat de răspuns se naşte întruparea.
A minţii în inimă. A iubirii în aer.
Revelaţie-respiraţie.

P.S.

Ochii tăi plini de un fermecător DA îmi deschid drumul spre adâncul inimii tale. Acolo încerc să pătrund în nepătrunsul sufletului tău, înfrăţindu-mă cu sângele viu al luptei pentru adevăr. Mă las purtat de valuri repezi de culoare şi forţă, prin coridoare înguste dar nesfârşite de viaţă nespusă, spre adâncul tainic din tine, spre locul în care suflul plin de duh al pieptului tău primeşte oxigenul întrebării dintre noi. 

Încerc să te văd pe dinăuntru şi lumina mă copleşeşte. Încerc să primesc minunea iluminării mele prin tine şi nu reuşesc decât să tac cu tăcere plină de mirare. 

Este dimineaţă şi nu regret nimic din ce am spus în seara precedentă. Aşa sunt toate dimineţile de când am învăţat că iubirea este sinceritate, adevăr, tot.

 P.S.: Schimbarea nu este posibilă decât prin iubire, sau în căutarea iubirii. Ea este şi preţ pentru darul de a iubi, dar şi răsplată pentru curajul de a iubi până la capăt. Ne e frică de iubire pentru că ne e frică de schimbarea din noi, pentru că noi ne iubim pe noi, aşa cum suntem, mai mult decât pe cei cărora le declarăm iubirea, minţind de altfel atât seara, cât şi dimineaţa. Minţind despre iubire zi de zi nu facem altceva decât să mâncăm o pâine râncedă plină cu frustrarea produsă de o iubire-promisiune falsă nelalocul ei, nelatimpul ei. Când iubeşti cu adevărat pâinea cea de toate zilele are alt gust.

Cum putem iubi? Nemaiiubindu-ne pe noi ci iubind întrebarea dintre noi, căutarea sinelui în concreteţea celuilalt. Ce poate fi altceva mai frumos, mai riscant şi mai important ca această veritabilă evadare din închisoarea egoismului din noi.

În ultimele zile au fost mai mulţi cei care au văzut schimbarea din ochii mei, care au văzut fericirea nerostită din prezenţa mea printre ei; şi care mă întreabă: cum de este posibil?

Le răspund mereu: este posibilă minunea iubirii, şi durabilă, atâta timp cât vine de la Dumnezeu, Cel la Care lucrurile noastre imposibile devin posibile, şi unde toate au o durabilitate venită din veşnicia Lui.

Nu iubeşti? Nu mai poţi iubi? Nu-i nimic. Cazi în genunchi şi spune: Doamne, nu mai pot iubi. Vino Tu şi iubeşte în locul meu, în adâncul meu. Şi apoi ridică-te - uită-te la oameni - şi vei vedea cum El vine cu mâna Sa de vindecător şi transformă inima bolnavă din tine în inimă vie, iubitoare, dornică, neascunsă de lumina ochilor. Iar tot ce trăieşti tu devine posibil, firesc, un firesc parcă prezent în tine de la facerea lumii.

Şi după aceea tot ce trebuie să faci este să spui: DA. Mereu.

Suntem (I)

Suntem oglinzi unul altuia, pentru că lumina ochilor mei prinde contur numai în lumina ochilor tăi. Suntem oglinzi unul altuia, pentru că nu mă pot vedea pe mine decât prin tine. Suntem cuvinte unul altuia, pentru că eu nu pot vorbi decât prin tine. Ce vorbesc sau scriu doar prin mine piere, ce vorbesc prin tine nu cade, nu dispare, nu îşi pierde sensul.

Aşa suntem făcuţi: făcuţi unul altuia, legaţi în noi înşine cu fiinţă de strigare de iubire. Fiinţa nu cade niciodată pentru că este dragoste (I Cor 13:8). Fiinţa care nu este dragoste cade.

Aud: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi (Marcu 12:31). De ce? Pentru că altfel nu se poate. Ca pe tine însuţi, ca unul altuia, ca făcuţi unul pentru altul. Nu există nici două iubiri, nici comparaţii, niciun altfel de a iubi. Singura confirmare a fiinţei o găsesc în dragoste. Niciodată singur, niciodată numai eu...

Când nu iubeşti te uiţi în jurul tău şi începi să judeci, să condamni, să desfiinţezi. A nu iubi înseamnă a nu construi fiinţa, a o demola zilnic, sufocându-o prin neiubire. Când iubeşti te uiţi în jurul tău şi începi să te judeci pe tine, ca o fiinţă în mijlocul celorlalte, cu toţii purtători de iubire-fiinţă, plini de culoare şi de minune.

Când nu iubeşti, nimeni nu îţi strigă la ureche: trezeşte-te. Când iubeşti, eşti deja treaz, martor adevărat al propriei tale fiinţe. Nu există dragoste fără martor, căsătorie fără naşi, familie fără copii, iubire fără sacrificiu, viaţă fără minune.

Unica

Iubirea, unica teorie finală posibilă.

Îmbrăţişare

În mintea de copil a unui tânăr luptător se naşte un nor de lumină şi de culoare. Gândul de putere al unei atingeri, emoţia unei întâlniri, pacea unei confirmări atât de fireşti, şi totuşi excepţionale.

Am învăţat să îmbrăţişez atunci când mi-am adus aminte unde ne aflăm. În lumea neepifanică orice atingere cere mai mult. În lumea epifanică orice atingere e ultima şi se trăieşte ca ultima dintre toate.

Am învăţat să port un dor în suflet atunci când mi-am adus aminte cine suntem. În lumea de plastic făcută tocmai pentru a uita cine suntem nu am putut defini niciodată dorul. În lumea vie, autentică, plină de curaj şi conştiinţă curată, în lumea credinţei, dorul este haina de lumină a dragostei, haina de nuntă. Nunta cerului cu pământul, nunta ochilor de cer cu buzele de lut.

Am învăţat să tac atunci când mi-am adus aminte de lacrimi şi de palme. Lacrimile dragostei sunt palme de mângâiere ale unei descoperiri din adânc, ale unei revelaţii fără de frontieră: nu sunt niciodată singur. A întoarce obrazul acum este cea mai mare fericire!

Am învăţat să nu mai iubesc cu cuvintele, ci să iubesc cu versul de aur al unei altfel de poezii, o poezie cerească, ce scapă mereu neascultată de trupurile pervertite, de mintea cea slăbită. Aud de sus: tu nu eşti niciodată singură.

Am învăţat să lupt ca să păstrez clipa revederii cu taina.

Îmbrăţişării ei.