Lumea cea Nouă

Povestea mea secretă ce ţine de 10 ani... Locul în care îmi găsesc puterea şi nădejdea că există cuvinte care nu mor niciodată.

În această poveste doar câteva chipuri se văd: şi sunt toate pline de mulţumire.

P.S.: A.O.L.N. vine de la Asociaţia Ortodoxă pentru o Lume Nouă din Sibiu, de care mi-am legat sufletul şi timpul într-un mod neobişnuit în ultimii ani. O lume Nouă? Poate suna suspect... Pentru unii da, mai ales pentru cei care cred că lumea trebuie înnoită cu ceva 100% nou. Noi în A.O.L.N. credem că lumea trebuie înnoită cu ceva Nou în sine, dar din păcate uitat de mult, respectiv cu lumea Noului Testament. Ortodocşi şi totuşi militanţi pentru o Lume Nouă? Da, e posibil, atâta timp cât priveşti cu sinceritate în sufletul tău şi în minunile din viaţa ta. O poveste despre tinereţe şi descoperiri, despre căutări şi multe alegeri, o poveste despre noi înşine, despre prietenie şi tradiţie, relaţii şi încredere, fapte bune şi multă speranţă.
P.S.2: Povestea în cifre şi date: http://www.aoln.ro/

Va, vis et deviens

... Concurs într-o sinagogă din Ierusalim
Rabinul se ridică şi spune:

- Subiectul de azi este: ''Ce culoare avea Adam?''

Mihael Lebovich se ridică şi îşi începe prezentarea:

- Adam a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Şi frumoasa culoare aleasă a fost albul. Noi am fost toţi albi la început.
Dar după potop, Noe şi fii săi au ieşit din arcă. Noe a blestemat descendenţa fiului său Ham. Al cărui nepot era Canaan. (Fac. 9, 25). Cuş, fiul născut din Ham, a moştenit un alt blestem: anumiţi descendenţi ai lui Ham să aibă pielea neagră. Şi aşa a fost. Cuş a devenit negru şi urmaşii săi sunt Cuşim, oamenii negri din Africa. Deci descendenţii lui Ham au devenit sclavi şi negri.


Retrăgându-se la locul său primeşte aplauze şi critici deopotrivă.

Şlomo se ridică şi începe să vorbească:

- Adam şi Dumnezeu. Sunt oare amândoi albi?

Mihael a spus:...

Nu, nu e bine.

La început a fost Cuvântul. Dumnezeu a creat pământul şi viaţa dând suflu cuvântului. Dumnezeu a crezut în om. În fiecare... şi ne-a încredinţat cuvântul ca fiecare să-i dea un suflu personal, minunat..., unic, diferit, profund, uman, dându-i viaţă în felul său propriu. Cât despre Adam, numele său vine de la adama, care în ebraică înseamnă de fapt pământ. Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărână, din lut şi apă, şi Şi-a dat suflul Său omului, minune făcută cu ajutorul Cuvântului. Adam s-a născut din pământ, Adam are culoarea lutului, roşu (sânge, viaţă n.n.). Roşu se spune în ebraică adoma, pentru care Adam nu a fost nici alb, nici negru. A fost roşu, ca şi indienii. Dar se simte el bine în pielea lui roşie, singur roşu în această lume nouă? Aşa că Dumnezeu s-a gândit la Eva. Dar Adam nu înţelege ce vrea Dumnezeu de la el, ce-i cere să facă. Ce trebuie să devină şi să facă aici jos, pe pământ... Şi pentru ce atâtea probe? Dar nu mai poate da înapoi (există deja, n.n.), ştie, nu mai are de ales. El este aici jos, şi El (cel de sus) se bazează pe el. Trebuie să se transforme pentru Dumnezeu care s-a transformat în lună (leit-motivul filmului, icoana naturală, lumina, n.n.), care îl priveşte şi îl păzeşte...

(Va, vis et deviens, regie şi scenariu Radu Mihăileanu)

Va, vis et deviens (Trăieşte) este din punctul meu de vedere unul din cele mai bune filme ale deceniului. Un film de dincolo de film şi cultură, un film care mă impresionează în mod egal de fiecare dată când îl revăd. Mama, ce nume frumos! Luna, ce lumină frumoasă! Dragostea, ce taină firească! Speranţa, consecinţa existenţei
în faţa morţii. Va, vis et deviens nu este un film despre evrei şi creştini, este un film despre viaţă şi Dumnezeu, despre iubirea faţă de mamă, despre dragoste şi sacrificiu, renaştere şi revenire.

În urma vizionării din 2007 de la Institutul Francez din Bucureşti, acest film nu a primit niciun fel de aplauze. Pentru că are un final care te duce în ceruri, iar în cer nimeni nu aplaudă. Acolo toată lumea laudă, cântă într-un glas slava luminii. Un film de taină, unii ar spune no comment, eu aş spune lumină.

Ce este...?

Ce este timpul?
Un accident.
Ce este viaţa?
Un timp.
Ce este accidentul?
O viaţă, o nouă viaţă...

Orhan Pamuk, Viaţa cea nouă.

Viena

Viena a fost pentru mine o destinaţie atât de plăcută pe cât de mare a fost visul meu regăsit. Am avut o mulţumire frumoasă în suflet la Viena, pentru că am ajuns acolo făcând o faptă bună, încercând să ajut o persoană umană bolnavă, pe care nu am cunoscut-o decât abia acum. Şi a fost descoperirea unui vis şi a unui om. A fost frumos.

Viena este o capitală imperială. Am reuşit să văd multe, să mai învăţ germană, să cunosc oameni noi. O lume de baroc, roccoco şi mult metal (Jugendstil-art nouveau). În mintea mea rămân Pavilionul Secesiunii şi MAK (Österreichisches Museum für angewandte Kunst, Muzeul austriac pentru arta aplicată) care chiar mi-a plăcut. Arhitectura lui Otto Wagner şi Hundwasser, arta lui Klimt şi Alfonso Mucha (cu o expoziţie inedită la Belvedere Unteres). Şi cea mai frumoasă bibliotecă din lume. Şi multă istorie. Şi oameni foarte ataşaţi ideii de simplitate.

Cum vede Dumnezeu lumea de sus? Mă întreb de fiecare dată când zbor deasupra norilor şi îmi spun că este imposibil să ai puterea unei vederi de acolo de sus şi să nu iubeşti această lume care, văzută aşa, este extraordinar de frumoasă. Am avut şansa să urc sub cupola Bisericii Sf. Carol (Karlkirche) şi să admir de aproape frescele de la 1729 ale lui Johann Michael Rottmayr de pe cupolă. Senzaţia este unică. Apropiere şi înălţime.







Biblioteca prinţului Eugen de Savoia în Prunksaal.



Într-un turn al aceleiaşi biserici (Museum Boromir) am găsit acest îndemn.



Curaj.

Valea lui Stan

Mi s-au pus foarte multe întrebări în legătură cu aventura mea din Făgăraş, Valea lui Stan (21-22 februarie 2009). De ce acum? De ce cu ei? De ce acolo?

M-am pierdut în mijlocul unor tineri ce iubesc muntele şi pentru două zile am avut impresia că nu mai sunt eu, sau, spus altfel, că sunt un alt om.

Oamenii sunt cum sunt, dar atunci când iubesc muntele, am parcă garanţia că sunt mai buni.

Şi în tăcerea în care m-am înconjurat am văzut multă tinereţe, multe aspiraţii, visuri, planuri. Curaj şi profesionalism deopotrivă.

Muntele a fost pus de Dumnezeu pe pământ pentru ca omul să înveţe că este o fiinţă mică cu aspiraţii mari.

Senzaţiile care îmi revin cu plăcere în minte: râul îngheţat, scările suspendate, zăpada luminată de frontale, căderile de apă îngheţate (adevărate orgi ale unei catedrale neîmblânzite). Şi echipa nr. 10, mereu veselă şi responsabilă.



Valea lui Stan, un traseu nemarcat din apropierea barajului Vidraru. Nu poate fi făcut decât cu ajutorul unor profesionişti, care pentru noi au pregătit drumul, verificând şi completând scările, lanţurile şi cordelinele ajutătoare.



Peste râul îngheţat. Nu a fost uşor. Puţini au scăpat fără apă în ghete.



Căutând puteri noi.



Echipa înseamnă să anunţi ce traseu ai în faţă şi să te asiguri că cel din spatele tău te poate urma. Aici un mic monom.



O parte din echipa nr. 10.

Aplicaţia din Valea lui Stan face parte din proiectul Şcoala de Munte 2008-2009 organizat de un grup de montaniarzi grupaţi în jurul lui Răzvan Bineaţă (poreclit şi cunoscut prin munţi drept Vampirul).

Educaţia pentru munte este educaţie pentru viaţă.

Roma

Solară, caldă, bineprimitoare, aglomerată, aromată, puternică, nostalgică, grăbită, veche. Roma înseamnă artă şi culoare, pietre şi poveşti, tot ceea ce a mai rămas dintr-un imperiu căzut şi reconstruit în spatele papalităţii încape în viaţa ei. Întâlnirile de la Roma au fost foarte copleşitoare, am reflectat mult, am văzut şi diferenţe, am văzut şi unitate. Roma e unică, Roma este mai mult decât un vechi centru politic al lumii. Este ideea Romei. Este un mesaj. Dincolo de istorie au rămas mesajul puterii şi al abundenţei, pinii Romei, luna de pe cer şi muzeele.

Una din porţile basilicii San Piedro este numită poarta morţii. Ai cumva impresia că în faţa măreţiei omului renascentist moartea însăşi rămâne exilată afară. Moartea ca putere. Pentru că înăuntru basilicii, de cum vezi Pieta lui Michelangelo, înţelegi că în creştinism moartea însăşi nu este decât slăbiciunea unui iubiri incomplete. Dacă iubeam deplin, ea nu mai exista.



Cam aşa au crezut oamenii că Dumnezeu îi vede pe oameni de sus. Şi au construit o cupolă în care vederea lui să încapă. De aici de sus, oamenii sunt mici de tot şi par pierduţi în lumină.



Roma este oraşul în care ai parte de cel mai plăcut contrast: între imperial şi local, între construcţii megalice şi detalii revelatoare. Am văzut multe, dar nu voi povesti decât despre San Clemente. Aici mozaicul refăcut în sec. al XII-lea după cel din sec. al VI-lea mi-a dat mult de gândit.

Arborele vieţii cu atâtea lucruri fireşti pierdute în umbra sa. Cunoaşterea lumii şi viaţa ei sunt toate simbolizate acolo, în desişul vieţii şi în faţa istoriei.



Te apropii şi vezi şi mai mult.



Şi mai aproape. Aici începe să se arate puterea artei.



Mi-a luat mult până am înţeles de ce au fost reprezentaţi apostolii şi Iisus Hristos sub chipul mielului care susţine viaţa - viţa de vie. Într-un colţ, cetatea Betleemului care vede minunea. În turn stă o prinţesă, iar poarta turnului este închisă. Ea este umanitatea ce îşi aşteaptă Mântuitorul, un Făt-Frumos din altă lume. Care aşteaptă un sărut veşnic pentru salvarea sa din robia turnului. Din turn vezi, dar nu atingi. Ţi-e dor dar nu poţi vorbi. În turn eşti mereu singur.



Solară, caldă, Roma.

Uşa

„Acolo unde Iisus trăieşte, marii răniţi se adună.
Noi suntem o uşă care nu se închide niciodată.

Dacă suferi de orice fel de durere,
stai lângă această uşă. Deschide-o.”

Traducerea unei inscripţii în persană gravată pe uşa bisericii creştine din Shiraz (Iran). Versurile aparţin lui Rumi.

Sărbătoare

Astăzi este 6 ianuarie, sărbătoarea Epifaniei. Dincolo de accidentul începerii acestui jurnal epifanic survenit cu ceva timp în urmă, viaţa mea capătă pe zi ce trece mai multă putere şi mai mult timp. Am timp nu pentru a face ceva în plus, ci pentru a simţi ceva în plus. Puterea lui mai mult şi timpul lui mai bine. Unde trăiesc? Trăiesc în două lumi. Sunt purtătorul unei duble cetăţenii. Trăiesc în lumea mea şi în lumea din lume, în care din păcate există multă nefericire, cauzată de lipsa de libertate şi de lumină. Există multe diferenţe dintre aceste două lumi. Mulţi prieteni (adevăraţi) încearcă să mă înţeleagă şi în acelaşi timp să mă atenţioneze şi să îmi spună cum că lumea mea nu s-ar potrivi cu lumea celorlalţi, cu lumea din lume. Au şi nu au dreptate. Ei spun că lumea din lume nu este cerul pe pământ şi nici visul nu este realitate. Dar totuşi, ceva este. Şi epifania înseamnă tocmai să vezi aceste mici încercări de unire, micile binecuvântări ale lumii din lume arătate în colţurile necercetate ale vieţii, acolo unde ochilor li se descoperă câte ceva din taina lumii. De fiecare dată mici scăpări care transformă fericirea dintr-un concept într-un vis împlinit şi viaţa în viaţă nouă.

Am crezut la început că voi porni la drum de unul singur. Nu a fost să fie aşa. Am descoperit câţiva iubitori ai lumii celei ascunse în lumea din lume şi am realizat în timp că, în realitate, fericirea în lumea epifanică constă în descoperirea celuilalt şi a Celuilalt, cu toţii împreună pe aceleaşi Cale.

Timpul nepereche

Clipa dintre ani am petrecut-o cu gândul la alte clipe. Ştiam cât de efemer este momentul care face trecerea dintre o emoţie pierdută în trecut şi o alta, sfioasă, venită din viitor, destinată şi ea, probabil, aceleiaşi treceri. Dar poate acum, la cumpăna dintre ani, a fost mai evident adevărul că timpul nepereche este numai timpul întâlnirii. Timpul unic este întâlnirea mea cu Cineva. Înafara acestei întâlniri totul este trecere de nestăvilit. Se întâmplă să mă pierd adesea în lumina ochilor celor de lângă mine, să mă uit mult (câteodată chiar prea mult, insistent, chiar cu o fină obsesie) în ochii celorlalţi, o privire ca o întrebare..., şi ştiu că, orice ar fi, numai atunci când încerc să văd dincolo de privirea aceea miracolul gândurilor sale ascunse, puterea omului, visele, speranţele, tristeţea şi dragostea lui, numai atunci sunt eu şi numai eu stăpânul adevărat al propriilor mele clipe, clipe ce nu mai trec după legea dură a timpului pereche, ci care doar se topesc fin în miezul întâlnirilor mele.

Şi poate a fost mai uşor pentru mine să văd în jurul meu diferenţa dintre timpul pereche şi cel nepereche tocmai pentru că am trecut cumpăna dintre ani (n-aş putea spune că am petrecut-o, nici că am trăit-o, pentru că nu ea a fost subiectul trăirilor mele acolo) pe malul Bosforului. Galata genovezilor, Karaköy, Beyoglu, Kabataş, Fanarul sărac şi smerit, Hipodromul, ţărmul asiatic al Üskudarului, mulţimea de minarete care înţeapă cerul chemându-i pe oameni la întâlnirea cu un Dumnezeu necoborât încă pe pământ (Căruia I se spune Allah). Vezi mozaicuri multe, pietre vechi şi descifrezi poveşti în limbi nemaivorbite, simţi mirosuri combinate în fine arome, simţi aburi de lumină. Toate aceste nume şi toate aceste imagini fac parte din arhitectura a ceea ce se numeşte pur şi simplu Oraşul. Unicul oraş pe două continente. Am revenit aici pentru găsi lumina şi melancolia cărţilor lui Pamuk. Şi nu numai. Aici apusul are mereu culoarea sângelui vărsat pentru credinţă. Ştiu că aici voi găsi mereu mai multă culoare şi mai mult zgomot uman decât aş putea să cer. Am revenit pentru a vedea istoria vie a unei suferinţe autentice. Pentru a vedea cum se uneşte vechiul cu modernul. Pentru a vedea în aceeaşi lumină Europa şi Asia. Sau pur şi simplu pentru a vedea.

A vedea minuni vechi şi noi. Şi în faţa unei minuni îţi apleci pe nesimţite privirea şi mulţumeşti. Că eşti acolo şi că minunea încă mai poate fi văzută. A te închina pe nevăzute înseamnă a simţi dincolo de aglomeraţia din muzee spiritul viu al unor mozaicuri care spun povestea bizantină a luminii, a puterii, a adevărului trăit de ei şi poate şi de mine.

La Sfânta Sofia, în faţa înţelepciunii unite a lui Dumnezeu şi a oamenilor simţi că numai o minune ţine aceea cupolă, cu deschiderea şi unghiurile ei, ca un semn fin al coborârii Celui de dincolo de cupolă acolo lângă tine. Într-o noapte poetul Ioan Alexandru s-a pierdut în întunericul nopţii sub cupola cea mare, ca mai apoi să spună că aceea a fost noaptea timpului său nepereche, timpul întâlnirii sale cu Dumnezeu. La Chora, minunea frumuseții care a cucerit timpul și islamul. Nu greşesc când spun că am revăzut cele mai frumoase mozaicuri creştine din lume.

Trei locuri din Istanbul în care rămâi fără cuvinte:

sub cupola Sfintei Sofia



lângă mozaicurile din vechea mănăstire Chora (Kairesi Müzesi)



în faţa mormântului lui Alexandru cel Mare



Mi-am încărcat simţirile cu multă melancolie şi multă lumină, sub soarele alb de dincolo de fulgii de zăpadă. Am simţit ceva din lumea de basm văzând că ninge cu soare mult. Iar oamenii... ce minune...!