epifanie

Dezintoxicare

2012-02-25T22:54:00.007+02:00

De fiecare dată când orizontul se întunecă, de fiecare dată când şansele de a reuşi pălesc, de fiecare dată când îţi dai seamnă că nu există nicio cale de ieşire, atunci începi să simţi cum întreaga lume se contractă în tine, că reuşeşti să strângi toate conflictele exteriorului în moalele pieptului tău, că acolo, în tine, şi numai în tine, se găsesc ascunse infamele secrete ale supravieţuirii în faţa nereuşitei...

Şi totuşi zilele trec, de fiecare dată parcă mai repede, mai grăbite, pentru că timpul nu ne mai ajunge. Nu mai avem timp nici să reuşim, nici să eşuăm. Pentru că nu mai ştim să preţuim secunda ce trece, aşa cum este ea, atât cât este ea. Cu sinceritatea ei, ca o lacrimă ce se scurge pe obraz şi nu se vede. Adeseori o considerăm iluzie. Ştim că ne minţim, dar ne e frică de noi înşine, mergem înainte, păcălindu-ne. După un timp mersul se transformă în fugă. Fugim de noi, ca şi cum ar fi posibil...

Trec anii aşa de repede, gândim în proiecte, revendicăm idei, căutăm bani pentru a cheltui mai mult şi pentru a căuta mai mult, ca o foame de nemulţumire, ca o sete de neîmplinire. Trec toate pe lângă noi şi nu vedem nimic. Pentru că esenţialul nu stă în ceea ce facem, ci în ceea ce suntem. În ceea ce mai suntem. Nişte copii grăbiţi să înţelegem ce înseamnă să fii adult. Copii mai mult sau mai puţin inocenţi ce se joacă pe degete cu gloanţe de iluzii.

În timpul din urmă nu va mai fi timp. Va fi numai fugă de timpul ce trece, fugă pentru timpul în care poţi respira în pace.

Suntem dependenţi cu toţii de timp, ne băgăm în vene siringi înfundate cu timp diluat, soluţie infectă de non-autenticitate, pentru simpla senzaţie de a nu fi, măcar pentru un timp, inutili. Şi totul, în final, doare...

Fiecare Liturghie şterge această lacrimă a inutilităţii din noi şi ne face părtaşi la timpul cu adevărat bun. Acolo, adevărat laborator de dezintoxicare faţă de drogul inutilităţii, înţelegem că suntem fii ai lui Dumnezeu, nu ai timpului ce nu ne-ajunge niciodată. În lume fugim de jertfe pure, de acte pure, de materie pură. În Liturghie, însă, totul este dar de timp bun, ce nu trece şi nu se termină. Îl numim veşnicie. Pentru că e atât de aproape de noi. Vecinicie - vecinătate. Atât de aproape de noi...

Suntem ceea ce ne împlineşte. Timpul dependenţei demente nu ne împlineşte decât în moarte. Timpul din Liturghie - veşnicia, timp al jertei şi al învierii, numai acela ne linişteşte foamea de timp, cu acea cuminecătură de veşnicie ce ne redă copilăria cea bună, din care nu se iese.

P.S. Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Matei 19:14.

E bine?

2012-02-07T16:56:00.005+02:00

Nu-mi vine a crede. Înţeleg întrebarea, dar nu pot desluşi cuvintele. Pereţii se învârt în jurul meu ca o roată uriaşă ce-i ridică pe turişti deasupra oraşului, la înălţimi înspăimântătoare, şi îi lasă acolo agăţaţi pe o bancă rece, pironiţi în lemn cu propria frică, sus, deasupra tuturor.

- E bine să iubeşti?

Mă uit în ochii lui şi încerc să nu îl judec pentru o astfel de întrebare. Trăieşte într-o lume în care fiinţa lui trebuie să treacă proba de foc a lui trebuie, a lui e bine?... şi nimeni nu-i dă şansa aceasta. Acasă nimeni nu-i arată cum se iubeşte. Ai lui sunt plecaţi de mult şi departe pentru banii care nu sunt niciodată suficienţi. La şcoală, e un om mic judecat de alţii, un educabil, un pion în listele cu statistici ale celor care ar trebui să răspundă la astfel de întrebări. Timpul pentru el este deja o amară aşteptare a unui mare nimic.

Pe moment nu ştiu ce să-i răspund. Îmi vin în minte, pe rând, titlul unei cărţi, finalul unui film, o rugăciune din Liturghie. Nu ştiu cât de bine este să iubeşti, dar ştiu cât de rău este să nu iubeşti cum trebuie.

Şi cum nu trebuie iubit, atunci?... mă întreb eu înainte de a rosti primul cuvânt. Trebuie să iubeşti fără să devorezi, fără să te hrăneşti din fiinţa aceluia care îngrădită în iubirea ta, se sufocă cu noxele egoismului nostru. Trebuie să iubeşti astfel încât nimic să nu mai trebuiască. Trebuie să iubeşti fără să negociezi cu iubirea ta un preţ de iubire care să potolească, mereu pentru puţin timp, propria foame de iubire. Trebuie să iubeşti ca şi cum nu ai exista decât în iubire. Trebuie să iubeşti ca o lumină ce refuză să fie întuneric. Trebuie să iubeşti fără să pui preţ, fără să ceri certificate de garanţie. Cine pune preţ, cine face negoţ de iubire, şi - cât de mult facem asta zi de zi...- acela nu mai iubeşte, ci se iubeşte. Trebuie să iubeşti ca o aşteptare. Iubirea e o aşteptare a unei împliniri viitoare. În iubire, limitele noastre fixe - adevărate fixaţii de neputinţă - nu sunt determinări nevinovate, ci din contră, determinări pline de vina de a fi prea puţin iubitori şi prea mult temători în iubire. În iubire tot ceea ce nu putem e doar etapă spre un mai mult. Spre restul pe care azi nu putem să îl iubim.

Dacă nu iubeşti, rămâi singur. Şi doare. Şi când iubeşti doare. Dar nu eşti singur.

- Da, e bine. Şi să nu uiţi că atunci când iubeşti, faci echipă bună cu îngerii lui Dumnezeu.

P.S.: ...Vino, Cel singur la cel singur, pentru că singur sunt, precum vezi!
Vino, Cel ce m-ai despărţit de toate şi m-ai făcut singur pe pământ,
Vino, Cel ce Tu Însuţi Te-ai făcut dorinţă (pothos) întru mine şi m-ai făcut să te doresc (pothein) pe Tine, Cel cu totul neapropiat!
Vino, Răsuflarea şi Viaţa mea...

Sf. Simeon Noul Teolog, Rugăciune..., SC 156, pp. 150-154.
(Trad. diac. Ioan I. Ică jr., Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, Scrieri III, Deisis, Sibiu, p. 50.)

Colind

2012-01-30T21:19:00.006+02:00

Lumea pe care Dumnezeu a creat-o e o lume care se inventează pe sine însăşi. Care se caută pe sine, însumând în sine toate erorile, ezitările şi ratările unui astfel de proiect numit: libertate.

Răul din lume nu este o problemă, el este o luptă. Devine o problemă atunci când nu mai există luptă.

Dumnezeu îndumnezeieşte numai ceea ce omul umanizează.

P.S. Doamna Dumitrescu. Etajul trei. Cântam în mijlocul bolnavilor, din nou în acelaşi spital. Salon după salon, colind după colind, şi îmi părea rău că în ritmul infernal al vieţii noastre atât de simple, nu găsim şi alt prilej de a ajunge acolo decât atunci când El Se naşte. Cântecele treceau, clipele treceau, unii plângeau, alţii se uitau la noi şi nu înţelegeau. Toţi erau vinovaţi de a fi neputincioşi, prea neputincioşi, prea umani, prea bătrâni. Dânsa era acolo, lângă soţul ei bolnav în ultima fază de ciroză. El era atât de galben. Ea atât de albă. Cu o mână pe obraz, atât de fină, atât de muncită, stătea în picioare. Cu ochii pironiţi în ochii mei. Nu în pământ. Fără nicio senzaţie de ruşine sau de neputinţă. Totul era atât de firesc. În plin stadion de suferinţă, vedeam în felul în care stătea dreaptă lângă uşă pacea din faţa morţii, împăcarea şi mulţumirea lui Dumnezeu în noi. Îmi spune: Mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceşti 62 de ani. Suntem căsătoriţi de 62 de ani şi parcă ieri ne-am căsătorit. Are bucurie în ochi şi pace în cuvinte. Mă ţine de mână şi încep să înţeleg cum o viaţă întreagă poate fi o bucurie. Îmi revine în minte matematica vieţii fericite: 62 de ani din 80 sunt practic toată viaţa. Cei mai fericiţi ani înseamnă în pacea finală - practic - toată viaţa. De fapt totul. Îmi spune cum se roagă pentru el şi cum alte cuvinte nu îi vin în minte decât mulţumire. Mulţumire pentru toţi aceşti ani. Rămânem singuri pe hol. Toţi colindătorii au terminat etajul şi au plecat. Îmi aduce aminte de o doamnă preoteasă văduvă dintr-un sat din Apuseni, care îmi povestea la fel despre viaţa ei şi despre soţul ei preot. Cumva ochii oamenilor împăcaţi cu Dumnezeu seamănă. Au pacea Lui. I-am luat numărul de telefon. Am mai stat un timp împreună, povestindu-mi despre Crăciunurile cu cei mici. Copiii lor. Nu o întreb unde sunt. Fiecare primeşte din suferinţă şi din bucurie atât cât poate duce. Ies din spital şi îmi dau seama că viaţa nu este o loterie, nu este un destin hărăzit aiurea cu noroc sau nenoroc, abundenţă sau nereuşită. Este pur şi simplu viaţă. Cu bucurie şi necazuri, naştere şi moarte. Dacă viaţa e trăită cu Dumnezeu, viaţa devine o rugăciune de mulţumire.

În seara asta m-am hotărât să o sun.

Secunde

2012-01-22T19:40:00.009+02:00

1. Un om merge într-o direcţie bună numai dacă are binecuvântare. Continuă în bine numai dacă munceşte, dacă perseverează. Inerţia anulează binecuvântarea.

2. Învăţăm imitând. Cine primeşte harul de a fi imitat, devine purtător de creaţie, părinte. Fără acest har, nu putem gândi liber.

3. Privirea omului dialoghează mereu cu sinele său. Ca într-o oglindă.

4. Greutate, nume de ispită.

5. Avem lumânări aprinse pentru a da lumină cuvintelor de rugăciune. Pentru a lumina conştiinţa.

6. Se luminează ochii şi se înalţă mintea. Haina de sărbătoare a trupului este icoana sărbătorii sufletului din trup.

7. Duminica după-amiază te poţi urca în vârful muntelui. De acolo vorbeşti cu lumea de sus.

8. Un om între stele. Mai multe decât putem vedea în mod obişnuit. Numai omul este stea cu putere. Luminătorul cel tainic. La Crăciun s-a arătat stea pe cer. Semnul Dumnezeului devenit Om. Stea în cer, stea pe pământ.

9. Fără lumina soarelui, munca noastră e săracă. În egoism nu există răsplată.

10. Fără comuniune, munca noastră e şi mai săracă. Ajungem să fim frustraţi că muncim degeaba.

11. Fiecare creşte în maturitate pe măsură ce creşte în rugăciune.

12. Sufletul e ca o chilie. E foarte simplu. Şi e fericit numai dacă simte parfum de flori.

13. Se pleacă la drum. Schimbare şi regăsire. Când urcăm un munte, căutăm de fapt un sens vieţii noastre. Fără să ne dăm seama, ne întâlnim cu cerul mai înainte de a pleca la drum.

14. Alergăm după modele. În mijlocul intersecţiilor este periculos. Acolo viaţa e expusă din toate părţile, dar numai acolo se întâlnesc adevăratele modele.

15. Mulţumesc: cea mai scurtă poezie din lume.

16. Nimeni nu e actor de revelaţie. Tot ceea ce descoperim, de fapt ni se dă. Viaţa nu e teatru. Viaţa e realitate.

17. Lumina vine mereu de sus. Omul este singura fiinţă care se poate uita în sus. Singura care caută conştient lumina de sus.

18. Oamenii când urcă un munte nu se mai uită înapoi decât atunci când ajung în vârf. Când te schimbi, trebuie să îţi asumi neîntoarcerea înapoi. Pentru unii e poruncă, pentru alţii aventură, pentru toţi realitate. Întoarcerea înapoi mai înainte de vreme este împietrire (Facere 19:26).

19. O îmbrăţişare bună nu te stânjeneşte, nu te sugrumă, nu te distruge. Îmbrăţişarea cea bună este iubire fără devorare. O iubire care hrăneşte.

20. O viaţă avem, o călătorie. Un singur bagaj de care nu ne despărţim niciodată şi care prea greu fiind face călătoria un chin. Păcatul e ca un bagaj. Îl faci, îl cari cu tine.

21. Niciodată nu suntem singuri.

22. Regăsim ceea ce iubim. Iubirea nu se pierde niciodată.

23. Îmbrăţişarea în fugă: îl prindem pe cel de lângă noi, îl oprim, îi explicăm ce-i viaţa şi îl rugăm să nu ne uite. Se numeşte: vânătoare de oameni.

24. Binele se organizează. Se construieşte. Nu vine de la sine. Pentru el munceşti, te lupţi. Asceza înseamnă om construit în bine.

25. Genunchi răniţi - lumină.

26. Când primim ceva, facem de fapt o promisiune: să dăm înapoi mai mult.

27. Ochii caută mereu sensuri şi întâlniri.

28. Când alergăm nu vedem totul. Dar dacă eşti atlet bun, nu mai trebuie să vezi chiar totul.

29. Omul model - ceea ce noi căutăm disperaţi azi - e o direcţie împlinită.

30. Este atâta libertate în rugăciune. Numai în rugăciune.

31. Vechi şi Nou. Vechiul priveşte mereu spre Răsărit, Noul spre Apus. Mereu se întâmplă aşa.

32. Cine se roagă îi învaţă pe cei din jurul său - fără să folosească niciun cuvânt - să se roage. E ca o floare al cărei parfum merge din ochi în ochi.

33. O mână pe creştet. Mamă şi fiu. În legătura dintre ei stă toată viaţa noastră.

34. Nu există nu se poate.

35. Moartea e o virgulă. Niciodată un punct.

36. Viaţa ca procesiune. Asta se găseşte numai în Ortodoxie.

37. Cărbunele aprins al vieţii: munca în comuniune.

38. În Ortodoxie graniţa dintre cer şi pământ este o ficţiune.

39. Creştere şi scădere. Viaţa noastră este o continuă minune, în care nimic nu se epuizează.

40. Împacă-te cu neputinţa ta.

P.S.: MNŢR, ianuarie 2012. Frânturi de realitate, hârtii alb-negru, puse pe pereţi ca într-o expoziţie, o singură stare. Aceeaşi. Bine ai venit acasă! Acolo unde harul te face din orfan al lui Dumnezeu, fiu înfiat. 40 de frânturi de realitate, ca nişte secunde prinse în sala goală. Acolo unde simţi că acasă este numai cerul.

Roagă-te

2012-01-20T22:53:00.011+02:00

O altă poveste: Un bogat fără de nume se bucură de viaţă, în belşug, în petrecere şi în risipă. La poarta sa, un sărac, pe nume Lazăr, stă bolnav, plini de răni linse de câinii străzii, dorind să se sature şi el măcar puţin din firimiturile care cad de la masa bogatului. Şi unul şi celălalt mor. Unul ajunge în iad, celălalt în sânul lui Avraam. Din conversaţia dintre bogatul fără de nume şi Avraam se înţelege că între unii (cei din rai) şi ceilalţi (cei din iad) este o prăpastie de netrecut.

Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. (Luca 16:26)

Şi bogatul fără de nume şi săracul cu nume suntem noi. Cele două părţi ale conştiinţei noastre. Una plină de putere, dar golită de conţinut. A doua plină de sens, dar prinsă în logica foamei şi a vindecării amânate. Bogăţie şi sărăcie, hrană şi foame, porfiră şi vison versus răni şi puroi. Această prăpastie dintre noi şi voi, dintre unii şi ceilalţi, dintre rai şi iad este prăpastia care separă puterea din noi de speranţa din noi. Trăim viaţa celor doi din pildă în fiecare zi. Dintr-o postură, sau dintr-alta, îl condamnăm pe celălalt, condamnându-ne de fapt, de fiecare dată, tot pe noi înşine. Ca o minţire de sine. Prăpastia de netrecut există, nu trece puterea, nu trece liniştea. Dar cuvintele trec. Se poate vorbi peste abisul prăpastiei. Cuvintele ce trec în zbor peste prăpastia din noi sunt gândurile pline de raţiune adevărată care dau sens existenţelor. Şi emoţiilor. Cuvânt înseamnă relaţie. Există relaţie, există cuvinte, există raţiune. Aşa se naşte credinţa. Din trecerea plină de sens a prăpastiei întărite în noi înşine.

Şi unul şi celălalt mor. Şi când mor ei, noi trăim iadul din noi şi prăpastia din noi ca o realitate atât de crudă, rece şi fierbinte, încât uităm că suntem de fapt divizaţi şi condamnaţi de noi înşine la pedeapsa de a repeta aceleaşi greşeli, de a contempla aceeaşi prăpastie.

Şi unul şi celălalt mor. Dar vor învia la sfârşit. Şi se vor întâlni. Şi se vor îmbrăţişa cu lacrimi de foc.

Povestea merge mai departe. Bogatul fără de nume îi cere lui Avraam să-l învie mai înainte de vreme pe Lazăr, să facă un semn, să-l trimită la cei cinci fraţi ai săi, să le arate semnul, prăpastia, destinul şi să îi convertească la altceva. Răspunsul vine prompt: o lege este dată. Cine nu respectă legea, nu vede nici învierea!

Cerem semne, semn că suntem în iadul din noi şi vrem să depăşim limitele strâmte ale neputinţelor noastre. Credem că puterea noastră e dincolo şi că ajungem la ea prin auto-depăşire. Greşit. Puterea de a ne schimba stă în noi. Cei cinci fraţi sunt cele cinci simţuri ale trupului. Trupul cere semne. Deşi are o constituţie a lui, o lege după care îşi ghidează drumul şi chemarea, el nu vede minunea naturalului, şi cere o minune a supranaturalului. Nu vede legea din noi, pe care dacă nu o trăim, nici învierea nu ne poate da mai mult decât dă un semn: o atingere într-o lume orbită. Viaţa noastră este o continuă înţelegere a legii din noi, a felului în care ar trebui să trăim şi a sensului cuvintelor. Prăpastia din noi este generată în parte şi de prăpastia dintre ceea ce înţelegem şi ceea ce trăim.

Iadul este neputinţa de a te înţelege pe tine însuţi. O orbire generalizată. Nu întâmplător iadul e întuneric.

P.S.: Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi aşa cum trebuie.

Poveste de iubire

2011-12-28T13:18:00.038+02:00

În lumina serii, feţele lor se uneau într-un crez. Se iubeau cu o forţă inegală. El cu putere, Ea cu frică, căci încă nu ştia să iubească. Oamenii nu mai au azi acest crez, dar a iubi se învaţă. E simplu şi tulburător. Un adevăr rostit atunci de El şi uitat azi de mulţi. În grădina lor, El o chema pe Ea la lecţia iubirii şi o învăţa să iubească mereu ca o gustare dintr-un fruct ce se face pe zi ce trece tot mai proaspăt şi mai dulce. Seară de seară, atingerea lor, mereu incompletă şi mereu beată de iubire, le arăta lor un sens mai mare, mereu mai mult, ca o pregătire pentru un examen ce părea a se amâna la nesfârşit. Un examen ca o stare, o pasiune pentru eternitate.

Şi totuşi examenul iubirii lor venea tacit mereu, secundă de secundă, ca o răsuflare pe marginea prăpastiei. În lumina unei seri, teama de a iubi numai aşa cum o învăţa El a condus-o pe Ea la o primă renunţare. La o revoltă. Şi apoi la însingurare. Şi ulterior la aventură. O aventură în a inventa iubirea. E oare posibil? Ea credea atunci că e posibil.

Şi din îmbrăţişarea lor, Ea a hotărât să plece. Să înveţe singură să iubească, căci ştia că puterea asupra lumii şi a vieţii stă în felul în care iubeşti, seduci şi cucereşti. A plecat într-o ţară fără de nume, Ea neavând acum niciun nume, singură, fără de casă, fără de acasă. A conştientizat rapid şi greşeala şi iluzia. Dar era prea târziu. Şi dintr-un orgoliu care macină sufletul până la desfigurare, şi-a propus să uite chipul iubitului ei profesor de iubire.

Nu a trecut mult şi din amintirea serilor petrecute împreună, a lecţiilor lui de iubire, a îmbrăţişării dătătoare de sens, nu a mai rămas decât un dor inconştient însoţit de o senzaţie profundă de sugrumare interioară. O suferinţă nerostită, o căutare fără scop şi fără conţinut, o pierdere de putere, de energie şi de viaţă. O îmbătrânire la nesfârşit, o iluzie trăită univoc, o suită de respiraţii pierdute fără sens.

În ţara uitării, ţară fără de nume, s-a trezit singură, neiubită, pierdută şi victimă a propriilor ei iluzii. Lecţia iubirii s-a transformat într-o lecţie a supravieţuirii pentru nimic, un nimic al cărui cost rivaliza cu însuşi preţul vieţii. Dacă şi acest preţ există... O nouă iluzie, o nouă respiraţie fără sens.

Neiubită de nimeni în acea ţară fără de nume, neapărată, incapabilă de a iubi sau de a căuta sau de a învăţa pe cont propriu iubirea, Ea a devenit repede victima propriilor iluzii, a propriei uitări. Bătută, violată, aruncată cu faţa în noroi şi maltratată de locuitorii - şi ei fără nume - al acelei ţări străine, s-a trezit sclavă într-o lume ce proclama anormalitatea ca normalitate. Violul ca declaraţie de dragoste, ura ca iubire şi egoismul ca ţel suprem.

Din grădina lor, El o vedea. Vedea dincolo de ţări şi de condiţii. O vedea suferind în noroi, siluită, singură, hrănită zilnic cu o porţie amară din propria laşitate şi frică, incapabilă să iubească, incapabilă să-i recompună chipul pierdut într-un puzzle mult prea complicat, probabil inutil de complicat. El, din grădina aceea a lor, a înţeles că în ţara străină viaţa e pentru fiecare - şi pentru Ea - un destin de uitare a iubirii.

Şi iubitul ei, veşnic învăţător de iubire, nu a rămas indiferent. A făcut ceea ce face orice iubit când iubita lui e departe. I-a scris o scrisoare, o primă scrisoare, în care, în litere străine, i-a evocat vechile lecţii de iubire, vechile declaraţii eterne, vechile provocări de seară, acea stare pierdută, dar pentru El încă vie şi autentică, din grădina lor vie: un Templu şi Academie de iubire.

Această primă scrisoare a găsit-o pe Ea nedumerită şi speriată. Afla că nu e singură, că cineva o aşteaptă. Dar ceva anume o oprea în a înţelege tot. Era ruşinea de a se întoarce. Ruşinea ca o slăbiciune ce îţi paralizează voinţa şi te face neputincios. Se simţea prea goală şi prea murdară pentru ca să poată avea curajul să regăsească drumul spre grădina lor. În dezorientarea ei de gheaţă, şi-a propus să meargă înainte pe calea uitării şi, în ciuda scrisorii lui atât de vie şi iubitoare, să nu o mai citească, să o arunce departe şi să considere acea grădină de care el vorbea - care îi părea cunoscută, dar pe care nu putea să o înţeleagă - definitiv pierdută.

El, din grădina lor, aştepta un răspuns. O aştepta vie, aproape vie, la marginea existenţei, dar Ea să fie..., dornic să o înveţe din nou ce este iubirea, cum se iubeşte, cum se trăieşte. Dar Ea nu venea, şi El a înţeles repede alegerea neputincioasă a ei.

Şi ca orice iubit care îşi iubeşte iubita lui a plecat în căutarea ei. A părăsit grădina lor, Templul - Academie de iubire, şi a plecat în diferite ţări fără de nume, pierzându-şi la rândul lui numele şi puterea, iubind ca un profesor de iubire mereu neînţeles.

Şi a găsit-o în ţara ei fără de nume, bolnavă şi înşelându-L cu mulţi alţi neputincioşi, care mai de care mai ireali şi mai păcălitori, vânzători ambulanţi de iluzii de iubire. Se prostitua în numele unei iubiri ce devenise monedă de schimb, cu care fiecare spera să îl cumpere pe celălalt pentru a-l face sclavul său. Cine pe cine păcălea? El, profesorul de iubire, ştia răspunsul...

Din boala şi noroiul în care îşi vindea trupul şi sufletul, a ridicat-o şi a luat-o în braţe. Şi Ea, aşa cum se întâmplă în lumea fără de nume, nu l-a recunoscut. El a început atunci să îi dea lecţii de iubire vie, care să îi schimbe uitarea în viaţă şi noroiul în mătase. Dar nici la auzul vechilor lecţii de iubire, Ea tot nu L-a recunoscut. Atunci El şi-a adus aminte de scrisoarea lui. Îi scrisese cu mult timp în urmă o scrisoare în care îi spunea cine este El şi că o aşteaptă din nou la El, arătându-i drumul spre grădina lor. Cu ruşine în glas, Ea i-a cerut dovada că El este autorul acelei scrisori pierdute în istorie şi uitare. Şi din îmbrăţişarea lor şi din noroiul în care se căutau, s-a născut o nouă scrisoare, scrisă în mod direct, faţă către faţă, cu acelaşi scris, din nou cu litere străine, dar în cuvinte noi, mai puternice, atât de vii şi de calde. Fără să mai arate drumul spre o grădină anume, ci arătând drumul spre propriile lui braţe. O primă lacrimă se năştea.

Ea ştia ceva, simţea adevărul din scrisoarea aceasta nouă a lui, dar acest adevăr venea ca o usturime aspră pe sufletul ei plin de răni. Puterea lecţiilor lui era din nou acolo, dar plină de durere, căci nu putea să îşi recunoască iubitul. Primul ei iubit. Singurul adevărat.

În neputinţa ei de a recunoaşte şi altceva decât anormalitate, ancorată în laşitatea ei de a se schimba ajutată de acest Străin mult prea iubitor pentru locuitorii ţării fără de nume, şi-a propus şi a reuşit în cele din urmă să îl omoare. Şi din ruşine, toată crima a avut loc repede. Fără martori mulţi. În sângele lui şi-a şters repede bubele trupului ei infectat cu sindrom de ură. L-a îngropat repede pentru ca îi era ruşine. Suspect de repede.

Iubitul ei a murit atunci în ţara fără de nume învăţându-i pe cei bolnavi de ură, şi pe Ea, ce este iubirea. S-a făcut învăţător până la moarte.

Povestea de iubire nu se termină aici. Fiecare poate să o continue aşa cum crede. Suntem prinşi în această poveste cu tot ce suntem şi avem. Fie că înţelegem acum ceva din această iubire a lui, fie că o uităm, fie că suntem laşi sau neputincioşi, ceva se schimbă mereu în felul în care noroiul lumii - ţară fără de nume - ne învăluie zilnic.

Iubirea nu moare. În îngroarea primului şi singurului iubit, ca un tezaur pus bine pentru vremuri în care vom putea oare înţelege, iubirea se arată mereu mai puternică decât boala şi prostituţia noastră cea de toate zilele. Şi dincolo de piatra mormântului inventat pentru aparenta depozitare a iubirii, din dorul lui nemuritor pentru Ea, El a hotărât să vină din nou - chiar şi aşa - la propria lui ucigaşă. Pentru a o învăţa mereu acea lecţie de iubire. Şi în viaţă şi dincolo de moarte.

Şi atunci, de dincolo de mormânt, i s-a arătat din nou cu braţele deschise pline de forţa iubirii lui. O forţă ca un medicament de viaţă. A ridicat-o din mizerie, a spălat-o, i-a curăţat puroiul trupului şi uitarea sufletului. I-a dat haine noi, albe. A îmbrăcat-o în rochie de mireasă. S-a căsătorit cu Ea, a aşezat-o în pat de nuntă şi a făcut-o regină a lumii celei noi. Din prostituată a făcut-o regină. Cu un nume nou şi cu o putere nouă. Într-un Templu - Academie îngrădit doar de propriul ei răspuns la iubirea lui.

Povestea de iubire nu se termină aici. O nouă lacrimă curge. Noi mergem înainte, înţelegând că viaţa este o lecţie de iubire, în care ascuns în suferinţă şi speranţă, stă un învăţător ce nu-şi trădează niciodată vocaţia. Da. A iubi se învaţă. Nu există dragoste la prima vedere. Nu există un dat în dragoste, ci un Dăruitor. Căci mai înainte de prima vedere a noastră, a existat aceeaşi iubire şi aceeaşi lecţie a Lui, neinventată, autentică, adevărată. Ca orice poveste şi ca orice examen, învăţăm să iubim. Nu pentru reuşita noastră, ci pentru sângele lui care ne vindecă de neiubire. Şi pentru braţele lui, şi pentru tot ceea ce suntem. Mai bine sau mai puţin bine, mai mult sau mai puţin, lecţia aceasta ne dă puterea de nu fi laşi, de a nu ne pierde, de a vedea mai mult decât numai noroi, mizerii, răutăţi.

Povestea nu iubire nu se termină aici.

P.S.: Şi-a fost seară, şi a fost dimineaţă, şi vom fi judecaţi după iubirea noastră. (Sf. Ioan Gură de Aur)

Realitate

2011-12-16T16:35:00.005+02:00

A-ţi împlini un vis este ca şi cum ai gusta din rai. Are gust de lumină. Porţi un inel şi devii rege. Simţi că plângi, dar nu poţi, pentru că în rai lacrimile sunt cascade de..., de bucurie. Inima devine armă, cucereşti, dar nu răneşti. Rămâi dincolo de scenă şi eşti în centrul lumii. Dar şi împotriva ei, desfiinţându-i haosul. Dintr-un cântec. Dintr-o mişcare. Cânţi şi conduci pe un drum. Şi înţelegi că drumul eşti chiar tu.

E atât de important să îţi împlineşti un vis. Indiferent de cât de copilăros sau de serios este.

P.S.: Final brusc. Paris, Bercy, 14.12.2011.

(update februarie 2012)

P.S. 2: . Totul ţine de fenomen şi, deşi conştientizezi că faci parte din el, pur şi simplu îţi place. La concert m-am bucurat că am reuşit să stăm în faţă, aproape. A fost atât de altfel, a fost atât de profesionist. A fost ca în filme şi dincolo de filme. A fost mai mult ca în filmul de mai jos. O experienţă care a încheiat un an perfect. Înconjuraţi de prieteni şi de muzica lor, realitatea este mai luminoasă. A fost, de fapt, realitate şi puţin mai mult. Un vis împlinit. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

Chipul ce nu se uită

2011-11-21T19:14:00.011+02:00

Isteria ochilor noştri este semnul vizibil al unei derute. Suntem ispitiţi să trăim într-o orbire de sens şi de culoare, într-o lume perverită de lipsa frumuseţii, o lume în care dragostea nu mai are nicio culoare, niciun cuvânt. O dragoste redusă la texte, la sms-uri, la buzzz-uri, la uitare.

Suntem vinovaţi că nu deschidem ochii să sorbim oaza de adevăr şi lumină care se află în icoană. Canonicitate şi libertate, icoana este locul unde mintea noastră se răstigneşte şi duce cu ea, spre un mormânt de trei zile, lumea neepifanică. Învierea vine deja ca o lumină în toamna noastră din noi şi de afară. O toamnă iconică, în care frunzele au culoare de ocru şi vişiniu. Totul caută să cristalizeze pe pământ chipul ceresc dintr-o icoană. Soarele zilei e auriu, într-o bună tradiţie bizantină, cerul nopţii este negru-albastru, într-o bună tradiţie atonită. Şi cu toate acestea noi trecem mai departe şi nu ne schimbăm, nu ne gândim, uităm chipul ce nu se uită.

O icoană e sfântă pentru că transformă ochii. Ne reface oameni deprinşi cu cerul auriu şi cu stelele vii.

Icoana nu e chip cioplit, chip ce se uită, chip rupt / cioplit din realitatea cerului auriu sau chiar din a lumii în care ne pierdem zilele inutil. Icoana e chip ce nu se uită, chip veşnic, făcut vizibil în conştiinţa noastră şi în trupul istoriei noastre vizitate de prezenţă autentică şi vie. În memoria veşnică a icoanei stă taina ce nu se vede, dar se simte. Mână către mână, prezenţă deplină, unitate şi putere. Cheie de înţelegere a lumii şi, dincolo de lume şi mai ales în interiorul lumii ca închisoare, cheie de înţelegere a eşecurilor noastre. Vrem viaţă dar uităm chipul ce ne dă viaţa. Vrem putere şi uităm că suntem puternici numai atunci când ştim cât de slabi suntem singuri.

Într-un oraş îngheţat am văzut lumina chipului de sus. O mamă ce îşi ţine ca o minune copilul de mână. În legătura dintre ei stă toată viaţa noastră.

P.S.: ... care pe cele despărţite le aduni întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă... (Rugăciune din slujba ortodoxă a Logodnei). Ca un loc în care toate cele ce contrastează în noi, cele ce ne fărâmiţează voinţa, cele ce ne slăbesc dragostea, cele ce ne separă de noi înşine dispar, punându-se în slujba unităţii dintre noi şi El, icoana e binecuvântare. Cuvânt bun, auzit, viu, vizibil.

Icoana este pentru noi o lecţie autentică de demnitate.

Intersecţie

2011-11-08T21:56:00.004+02:00

Suntem vânaţi. De îngerii din ceruri ce se luptă cu noi şi pentru noi. De îngerii căzuţi din ceruri ce se luptă cu noi şi împotriva noastră. Suntem o intersecţie cosmică în care planul vieţii şi al morţii se suprapun. Cel mai înalt trofeu din cosmos, omul, nu poate propune în mijlocul intersecţiei din el decât oferirea unei lacrimi de dragoste. Cea mai fina materie cosmică.

Suntem vânaţi pentru că suntem miza cea mare. Marele plan de dragoste concretă a lui Dumnezeu. O provocare mare cât cerul stă în suflet: dragostea care nu cade niciodată mă pune în centrul lumii şi îmi dă sens.

Îngerii din ceruri, îngerii de pe pământ, cei văzuţi şi cei nevăzuţi, formează o ierarhie de dragoste şi de dăruire. În mine regăsesc aceeaşi ierarhie, un ADN de dăruire şi de nevedere, ce mă luminează în tăcere şi îmi şopteşte: Ce mare este miza, ce frumoasă este viaţa!

În decembrie 1989 am văzut în mijlocul intersecţiilor oameni alergând şi căzând. Un asediu al vieţii şi o alergare spre ceva nou îi făcea să ajungă între îngeri. Om şi înger, o secundă, o intersecţie. Nu înţelegeam atunci, aşa cum nici acum nu înţeleg: de ce aşa, de ce fără să spună totul, de că fără ca dragostea să fie rostită.

Scriptura a făcut cunoscute toate fiinţele cereşti prin numiri descoperite (cf. Ef. 1:21, Col. 1:16, Iuda 9) în număr de nouă. Pe acestea dumnezeiescul nostru tâlcuitor al celor sfinte le înfăţişează ca pe trei ordine întreite. Cel dintâi spune că este cel care este pururea în jurul lui Dumnezeu şi aproape de El şi cunoscut ca unul ce este unit cu El nemijlocit şi înaintea celorlalte. Revelaţia Sfintelor Scripturi ne-a predat că Tronurile preasfinte şi cetele cu ochi mulţi şi cu multe aripi, numite în limba evreiască Heruvimi şi Serafimi, sunt aşezate nemijlocit în cea mai înaltă apropiere în jurul lui Dumnezeu. Deci slăvitul nostru povăţuitor ne-a spus că acest grup întreit este şi de acelaşi grad şi cu adevărat întâia ierarhie, decât care nu este altul mai asemenea lui Dumnezeu şi mai nemijlocit lângă primele iluminări ce pornesc din Dumnezeu, fiind aproape de El, cum a spus învăţătorul nostru. Al doilea grup zice că este compus din Stăpânii, Domnii şi Puteri. A treia şi cea din urmă dintre treptele ierarhiilor cereşti spune că este cea a Îngerilor, a Arhanghelilor şi a Începătoriilor.
(Sf. Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Cerească, 6, 2).

P.S. 1395 Days Without Red (2011, un proiect artistic şi două filme realizate de Šejla Kamerić şi Anri Sala, în colaborare cu Ari Benjamin Meyers, prezentat la Manchester International Festival şi vizionat la MACBA, în memoria asediului oraşului Sarajevo dintre 5 aprilie 1992 şi 29 februarie 1996). Ca să treci o intersecţie trebuie să fugi, să fugi de tine şi de cei ce te vânează. Să respiri culoarea vieţii şi să repeţi o muzică de pace (Simfonia Patetica de Tchaicovsky). Un drum ca o ierarhie, pas după pas, un transfer de energie şi speranţă. Un pas al vieţii. Mereu asumat total. Probabil ultimul. Niciodată ultimul.

Toamna e anotimpul demnităţii. Alergăm în timp. Răspunsul e dincolo. Dincolo de timp. Între îngeri.

Fotografii realizate de Milomir Kovačevic Strašni.

Măsură

2011-10-22T22:07:00.002+03:00

Cel ce mărturiseşte aceastea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apocalipsă 22.20)

Vino, Doamne, între noi doi şi ne uneşte.

PS.: Măsura iubirii este a iubi fără măsură. (Fericitul Augustin)

Frică

2011-10-10T13:10:00.014+03:00

În religie se vorbeşte foarte mult despre revelaţie. Un termen - concept care uneşte în gnoseologia dogmatică tot ceea ce vine de la Dumnezeu şi se îndreaptă spre Dumnezeu. Oamenii cred că ceea ce vine de la Dumnezeu sunt în special cuvintele Lui vii.

Aşa este, numai că aceste cuvinte vii ale Lui sunt de fapt, dincolo de limbaj, seminţe de putere, de iubire şi de adevăr care fac ca viaţa noastră să aibă sens. Revelaţia ar fi avut loc indiferent de alegerile proaste ale oamenilor de-a lungul timpului? În mod sigur că da, pentru că revelaţia este existenţa cu sens, este acel semn de putere al unui Dumnezeu ce nu rămâne indiferent la căutările noastre oarbe, de multe ori contraproductive, absurde chiar, de sens.

Oamenii au pus în Biblie cuvintele vii ale lui Dumnezeu ca să nu le uite. De frică că ar putea vreodată să le uite. Neînţelegând că în frica de a uita stă însăşi uitarea lor.

Revelaţia este putere. Tot ceea ce ne înconjoară este revelaţie. Ea poate fi autentică sau parazitară. Diavolul nu are nici sens, nici putere. El parazitează - asta face mereu cu toate - sensul revelaţiei şi ni-l prezintă perifid, parţial, modificat în laboratorul său rece în care elaborează sintetic un sens parţial pentru răutate.

Ca o antirevelaţie. Antiapocalipsă (în greacă apocalipsă înseamnă revelaţie).

Diavolul transformă revelaţia într-o tablă de şah şi te provoacă la un joc perfid, în timpul căruia regulile se schimbă nedrept şi fără niciun anunţ prealabil. Fără sens, căci jocul însuşi o ispitire a nonsensului. Cu diavolul nu joci şah. Revelaţia nu este nici joc, şi nici concurs, nici premiu. Ea este putere şi sens. Nu este inteligenţă, nu este nici informaţie. Ea este putere, altfel de putere.

În căutarea revelaţiei, oamenii au creat în jurul lor o lume informaţională. Un instinct şi o căutare aparent bune, dar în mod semnificativ deviate spre cantitate, lumea informaţională a transformat viaţa oamenilor dintr-o viaţă ca revelaţie într-o viaţă ca antirevelaţie. Informaţia e putere. Dar ce putere? Una parazitată de slăbiciunea de a căuta putere. Revelaţia e putere necăutată, dăruită.

Cuvintele Lui vii mă pun pe gânduri şi încerc să înţeleg de ce oamenii nu reuşesc să deparaziteze puterea din ei şi din lumea lor încă vie. De ce nu reuşesc să descopere binele din ei. Revelaţia / puterea binelui din ei. Uită de puterea din ei şi devin neputincioşi şi orfani în relaţie cu lumea. Din cauza fricii de a nu uita. Că nu sunt singuri.

În lumea lui Dumnezeu nu există nici orizont, nici noapte, nici apus, ci numai soare. Lumea lui suntem noi.

Pe drumul meu simt şi frică, simt şi putere. Ca o durere ce eliberează. Ca într-un univers ce nu-şi poate atinge limitele, ce nu-şi poate gândi forţa propriilor galaxii, ce nu-şi poate găsi sursa de lumină. De unde vine lumina?

PS. La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facere, 1:1-2).

Pământul fără revelaţie este netocmit şi gol. De sens.

Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost...

Semn

2011-10-04T08:00:00.007+03:00

- Era deja în comă. L-am rugat să nu o ia, să o facă bine, să ne dea un semn. A murit a doua zi. Pentru mine, în acea zi, Dumnezeu a murit.

În zori de zi, trebuie să facem un drum. Să alergăm spre mormânt. Mormântul Lui din mintea noastră. Mormântul din care El veghează la noi şi la drumul nostru. Mormântul din care El ne surprinde mereu cu o înviere în minte. Cu o transcedere a logicii. Cu o altfel de existenţă. Raţiunea noastră ispititoare Îl condamnă zilnic la mormânt, iar El dimineaţa învie în noi. În zorile de zi ale conştiinţei noastre adormite - dimineaţa Lui şi a noastră - semnul se dezintegrează. Când nu înţelegi ceri semne, când vezi dai slavă.

Tot ce trăim şi nu înţelegem se cuprinde în logica semnului.

În noaptea morţii lui Dumnezeu nu avem voie să disperăm şi să ne revoltăm. Pierdem zorile de zi. Lumina care, oricât de întârziată sau de măruntă ar fi, vine în iadul şi în noaptea din noi şi schimbă mintea, logica, viaţa.

P.S.: Ţineţi mintea în iad şi nu deznădăjdui. (Sf. Siluan Atonitul).
Iadul neînţelegerii.
Noaptea vieţii noastre, un preambul de iad neînţeles.
O aşteptare a Cuvântului.

Până când?

2011-08-28T18:25:00.008+03:00

Când doi oameni se căsătoresc, ei află că unirea lor este valabilă până în momentul când moartea îi va despărţi. O cutumă de limbaj din această lume antiepifanică le spune că există un motiv de divorţ indirect: moartea, inteligent pretext pentru o despărţire oarecum întârziată. Puţini conştientizează cât de falsă este această viziune. Când doi oameni se căsătoresc, ei se căsătoresc pentru veşnicie. Aici pe pământ, într-o anume dată, după o anume tradiţie, dar pentru un totdeauna ce depăşeşte totul. De altfel, Sfintele Taine în Biserica Ortodoxă sunt valabile pentru veşnicie. Şi când se iartă un păcat la Spovedanie, şi când un bărbat e sfinţit preot, toate sunt făcute în orizontul luminos al veşniciei lui Dumnezeu. Înmormântarea nu este considerată Sfântă Taină, tocmai pentru că nu se face pentru veşnicie, ci are valabilitate numai un timp, un interval necunoscut, dar totuşi un interval, de acum şi până la învierea tuturor.

Tainele sunt înviere, se regăsesc în înviere şi transced învierea, pentru că transformă, schimbă, îmbunătăţesc, ating fiinţa omului în interior şi o minunează. Sunt mici mari minuni ce umplu viaţa omului de lumină şi veşnicia de umanitate.

P.S.: Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat lor slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El. (Ioan 2:11) Totul este un început, o promisiune, o chemare spre verticalitate, spre ceea ce trebuie să fim. Un ''trebuie'' ce nu desfiinţează, ci seduce prin firescul lui.

Cununia este azi o problemă. Pentru că tinerii fug de ea din mai multe motive. Din vinovăţia de a nu fi curaţi. Din lipsă de iubire lucrătoare (aceea iubire ce vindecă certurile). Din frică şi comoditate. Din lipsă de educaţie creştină şi din preaplinul modelor false ce îi învaţă cât de greu şi de urât e să fii căsătorit, şi cât de fain e să fii liber de orice obligaţie. Pentru că tinerii rămân copii în sensul rău, în sensul unei imaturităţi ce alungă perspectiva naşterii de copii. Pentru carieră, uitând că prima şi ultima (şi cea mai grea) carieră în viaţă este aceea de mamă şi tată. Şi cea mai frumoasă. Din dorinţă de cât mai multă împrăştiere sexuală cu nişte consecinţe pe care nu le mai asumă nimeni. Pentru că se poate şi fără. Pentru că în fond şi la urma urmei tot aia e. Cununia este o problemă acolo unde viaţa este trăită fără Dumnezeu. Când Dumnezeu e viu în viaţa ta problemele se depăşesc. Oricând, mereu.

Prietenii mei au început să se căsătorească. Merg la nunţi şi îi văd. Sunt oameni noi, schimbaţi în adâncul lor de atingerea binecuvântării pe care o cer cu onestitate în faţa lui Dumnezeu. Toţi rămânem mereu copii, ai părinţilor noştri, ai lui Dumnezeu, şi frumuseţea vieţii este să asumi nepregătirea ta şi să o încredinţezi lui Dumnezeu. Oricând, mereu.

La o nuntă de tineri curaţi, care şi-au păstrat fecioria şi nu au încălcat tradiţia, este altfel ca la ceilalţi. Este o bucurie de nedescris. Este o tăcere în aer, un parfum în atingeri, o emoţie în priviri. Este o taină. Viaţa însăşi se arată ca o taină acolo, în faţa preotului. Totul se leagă, totul are sens. Pentru acest sens e bine să nu pierdem viaţa din noi. Să nu disperăm, să fim puternici, să nu fim singuri.

Hai la drum împreună. Nu contează cum va fi, contează să fiu cu tine şi împreună să fim cu El.

Reporter

2011-08-10T20:02:00.002+03:00

În căsnicie, iubirea este la început o promisiune şi la sfârşit o împlinire.

O chilie plină de cărţi, un munte, un lac şi un cer. O prezenţă şi ore întregi de descoperiri interpersonale. De ziua mea am fost reporter pe cerul credinţei omului retras din lumea ce nu mai ştie ce este aceea tradiţie.

Tradiţia înseamnă să faci lucrurile bine.

Expediţie

2011-08-08T21:01:00.004+03:00

Trei băieţi: un căpitan, un secund, un vâslaş şi o corabie perfectă, în realitate o mică barcă cu vâsle, cât se poate de normală. Am traversat împreună marea cea mare, am trecut de Capul Bunei Speranţe, de cariera părăsită, de insula piraţilor, de Pasul Păcii şi am ajuns în Pădurea Spânzuraţilor, printre stânci şi valuri, am făcut prizonieri şi am găsit comori, am debarcat, am dinamitat malurile. Ce bine este să visezi şi să te bucuri atunci când totul ţine cu tine. Soarele şi vântul ne-au permis să trecem lacul pe partea cealaltă.

La mănăstire totul se face cu binecuvântare. Chiar şi visul.

V-aţi-ascunselea

2011-08-06T09:17:00.005+03:00

Asta faci mereu. Te joci cu noi v-aţi-ascunselea şi câştigi mereu. Tu vezi dincolo de orice, de pământ, apă şi foc, Tu vezi dincolo de trup, de minte, de gând.

Unii fug de Tine, se ascund, temători să nu-i numeri. Le e frică să iasă la lumină. Dar Tu îi vezi şi îi prinzi când se aşteaptă mai puţin.

Alţii Te fugăresc acolo unde cred că Tu te ascunzi. Dar Tu nu eşti acolo unde credem noi, şi nici nu Te ascunzi aşa cum am vrea noi să Te găsim. Cine pe cine fugăreşte?

Alţii stau pitiţi, cu inima cât un purice, cu o emoţie în gât, pregătiţi să îi atingi, să îi prinzi. Şi le iese aşa de frumos!

Parcă şi aud glasul din trecut: Cine nu-i gata, îl iau cu lopata! Cine oare se gândeşte în copilărie la semnificaţiile profund eshatologice ale acestui joc? Parcă şi aud, aşa ca într-un viitor neştiut, la sfârşitul lumii: Cine nu-i gata...

Călugărul

2011-08-04T15:03:00.002+03:00

Acolo unde cerul se întâlneşte cu pădurea, şi din lupta lor iese fum şi apă, am simţit gustul bun al autenticităţii. Sunt rupt de lume şi totuşi mă simt în mijlocul ei. În cea mai izolată mănăstire din România, la 40 km de cea mai apropiată localitate, departe de semnal şi internet, cu stiloul pierdut între fişe şi cărţi rare, mă gândesc la lume, la cuvinte, la idei.

În fiecare secundă trăiesc un exerciţiu de autenticitate. Aici cuvintele au lumină şi putere. Sunt în centrul ţării pierdut între văi şi munţi. Ajuns în acest centru îţi dai seama de centrul inimii tale. Aici trăieşti altfel, zburând peste ape, învingând negura nopţii şi neputinţa trupului. Aici faci judecată bună sufletului. Uiţi şirul zilelor, dar nu uiţi să trăieşti frumos şi simplu. Aici cerul are culoarea lui Dumnezeu: e transparent. Lumânări în noapte jos, sus stele pe un cer rece şi tăcut, aceeaşi lumină.

Sunt ca un înger pierdut printre brazi, ce caută de mâncare la o stână. Mă primeşte un călugăr, el însuşi înger în trup, îmi face focul, mă încălzeşte, îmi vorbeşte, mă îmbrăţişează. Simt între mine şi el o legătură netrupească. O sete de adevăr.

Sunt mulţi creştini pe lume. Toţi au idei multe. Dar ideea nu are mamă, are numai tată, n-are suflet, n-are putere, n-are culoare, nu seduce, ci doar convinge, demonstrează, în cele din urmă sugrumă, mutilează.

La mănăstire înveţi să renunţi la ideile tale. Şi iei, în schimb, pace.

Atunci îţi dai seama că ai suflet, când începi să plângi. Durerea este strigătul mut al sufletului pentru autenticitate.

P.S. Călugărul se roagă pentru cei ce nu ştiu să se roage, pentru cei ce nu vor să se roage, pentru cei care nu pot să se roage şi, în special, pentru cei care nu s-au rugat niciodată.

Forum

2011-08-02T10:49:00.001+03:00

Cred şi ştiu că Tu te ascunzi în bucurie, şi în emoţie, şi în chilii săpate sus în munte, şi în revoltă şi în mulţumire, şi în ochii care vorbesc sincer şi în icoane pictate cu mâini neştiutoare, şi în copii, şi în muzică, şi sus pe Everest şi în spatele scaunelor cu rotile şi într-un foc de tabără cu multă cetină şi chitară. Eşti acolo, în tinereţea din noi, şi aştepţi să îţi răspundem cu un semn. Plec de la Sâmbăta şi mă întreb, ca în fiecare an, cât de mult merită. Şi de fiecare dată când ajung la un nou sfârşit simt atingerea Ta pe umerii mei. Acum ştiu că vei avea grijă de fiecare forumist în parte. Şi de mine. Îţi mulţumesc că ai fost din nou participant în forum. Cât de fidel poţi fi!

P.S.: Când nu-ţi iese continuă, şi când îţi iese... continuă.

Vino

2011-07-12T17:17:00.007+03:00

Căutăm răspunsuri la întrebări ce nu ne lasă să respirăm liberi. Şi căutarea noastră este de fapt o luptă cu sclavia din noi, cu starea de nelibertate sau de antilibertate ce ne sufocă zilele.

În iubire nu există decât certitudini. Nu mai există întrebări, nu mai există refuzuri, nu mai există neputinţă, există doar bucurie. Şi mulţumire.

Acum doi ani de zile un bun prieten m-a întrebat, supărat pe o terminologie ce-l revolta, ce ar spune Dumnezeu dacă ar reveni acum pe pământ. Care ar fi cuvintele Lui vii amestecate între cuvintele noastre moarte. Credea că esenţialul căutărilor noastre stă în identificarea cu mesajul Celui Viu. Şi avea dreptate.

Eu cred că ar spune: Bucuraţi-vă! A spus-o şi atunci, o spune şi acum. Poate acum fără cuvinte, ca într-un film mut, în care vezi cu ochii minţii ceea ce sufletul vede cu ochii conştiinţei. Şi înţelegi nu cu mintea, ci cu inima luminată de pacea întâlnirii.

Nu poţi ieşi din tăcerea dintre noi şi El decât dacă simţi bucuria întâlnirii cu diferenţa de fiinţă din tine, întâlnirea cu destinatarul unic al iubirii tale. E aşa de minunat că suntem făcuţi incompleţi, neterminaţi, abandonaţi în lipsă de perfecţiune. Şi totuşi destinaţi unei iubiri atât de mari.

Când nu mai iubim, ne luptăm cu noi crezând că în imperfecţiunea noastră se găsesc răspunsuri eliberatoare. Şi greşim. Când iubim, totul e firesc, şi neputinţele noastre, şi secundele de dragoste împărtăşită, şi cea mai mică atingere, şi cea mai firească înţelegere, şi uitarea şi atenţia, şi sărutul şi florile, şi viaţa. Totul are sens.

Până când nu vom ieşi din noi (înafara stării de noi înşine = ex stasis) nu vom simţi tăcerea grăitoare a bucuriei de a iubi curat. În noi stă restul de iubire. Între noi stă sâmburele revenirii de la starea de suflet neiubitor, neviu, la cea de suflet viu.

Învierea înseamnă o întâlnire ce are loc mereu înafara mormântului rămas gol.

Nimeni nu află ceva despre Dumnezeu, oricât de mic ar fi acel ceva, decât în urma unei întâlniri. Mesajul Învierii este un mesaj al întâlnirilor. Toţi aleargă unii către ceilalţi şi graba lor are un sens. Viaţa este un drum plin cu întâlniri. Pe drum întâlnim pe cineva şi prin el câştigăm puterea eliberatoare (FA 8:26-40). Poate fi un el, o ea, un prieten, un preot, un duhovnic, un profesor, un sfânt, un apostol. Poate fi un vecin (toţi suntem vecini pe acelaşi drum al eliberării de neiubire). Întotdeauna un om. Cheia descoperirii lui Dumnezeu rămâne mereu omul.

Învierea este semnul întâlnirii cu omul. Cu omul din noi şi de lângă noi, cu umanitatea noastră eliberată, cu tot ceea ce ştim că suntem dar nu înţelegem. Şi înţelegem numai atunci când întâlnim pe cineva şi avem curajul să asumăm ceea ce există între noi, să trăim relaţia, să întrupăm iubirea.

Când iubeşti nu mai simţi graniţa dintre posibil şi ideal. Câţiva dintre prietenii mei mi-au spus că ceea ce scriu aici ţine de utopic, de ideal. Pe de o parte sunt conştient că aşa pare, pe de altă parte ştiu că nu este. Până când ne vom speria de idealul chemării noastre, cedând neputinţei de a crede...

P.S. Vino şi te sălăşluieşte întru noi (en hemin). Sau între noi. Eu cred că El vine mai degrabă între noi, şi se aşează ca un sol de pace între oameni, luminând calea dintre ei. Umplând de sens cărările ce ne conduc către adâncul tainei din celălalt. Suntem responsabili de noi şi de ceea ce este între noi. Iar cea mai frumoasă responsabilitate este rugăciunea.

Ce rămâne

2011-07-05T16:50:00.016+03:00

1) Rămâne sentimentul că suntem o echipă. Am câştigat în acest concurs pierdut cel mai frumos coechipier din viaţa mea.

2) Rămâne sentimentul că acolo, în adâncul existenţei lui, s-a creat o relaţie. Dincolo de mimetică, instinct şi joc, relaţia era viaţa lui. A murit singur. Cu o lacrimă în ochi. Ca o contradicţie în el însuşi. Ca o durere sfâşietoare, ca o falie în adâncul lui, că ne lasă pe noi să nu mai avem grijă de el, şi prin el, de nimic.

Nu pierdem niciodată nimic, pentru că în fond, noi nu posedăm, cu adevărat, nimic. Ce rămâne în urma unei pierderi suntem noi şi relaţia dintre noi, ca un spaţiu binecuvântat în care adâncurile de fiinţă prind culoare şi mesaj. Existăm, nu pentru noi, ci pentru ceea ce se arată între noi, ca o epifanie binecuvântată a relaţiei reciproce dintre iubit şi iubitor.

P.S. Se zice că lucrurile sunt opuse în patru sensuri: relativ unul faţă de altul (hos ta pros ti); contrar unul altuia; privaţie faţă de negaţie; afirmaţie faţă de negaţie.
Aristotel, Organon - Categoriile X, 11b, 15-16.

Misterul diferenţei dintre noi nu se află în noi, ci între noi, în relaţie.

Zero

2011-06-22T12:22:00.009+03:00

Zero + Zero = ?

Atunci când simţi că eşti un mare zero, un mare nimic, o mare aşteptare fără conţinut, începe să iubeşti. Aşa se inventează matematic veşnicia. Şi lumea se schimbă, se închină, se minunează de răspuns.

Zero (2009) este un scurt metraj animat, realizat de Christopher Kezelos, cu foarte multe premii luate în ultimii doi ani. O poveste cu fire. Pentru vizionare, click aici.

În dragoste nu există cantitate. Şi nici reguli. Şi nici formule. Şi nici închisoare. În dragoste există libertate şi clopote în ceruri.

Omul

2011-06-21T17:27:00.018+03:00

Omul singur gândeşte matematic şi îşi raportează viaţa la cantităţi. În mod nevăzut şi dureros, ajunge, fără să îşi dea seama, să contabilizeze speranţa şi să vândă idei, sentimente, imagini, vise. Şi nu în ultimul rând ajunge să vândă persoana: pe sine însuşi şi pe cei de aproape sau de departe, ca un alt Iuda care preia inconştient un scenariu aparent similar de vindere egoistă de fiinţă.

Omul din tine se întâlneşte cu omul din mine atunci când mintea (ceea ce înţeleg grecii prin nous = minte) devine purtătoare de calitate, de conţinut, de fiinţă împărtăşită. Acolo ia naştere relaţia. Relaţia este conţinutul teologiei. Tot ce învaţă omul despre om şi despre Dumnezeu se numeşte relaţie. Fără relaţie, existenţa nu are sens şi nici finalitate.

Nu există icoană fără relaţie aşa cum nu există rugăciune fără relaţie.

Cât costă să ai speranţă? Cât costă să iubeşti? Ce trebuie să dai ca să primeşti dragostea cea mare?

Speranţa costă situarea în permanenţă la hotarul dintre neîmplinirea în cantitativ şi împlinirea în calitativ.

Iubirea are preţul veşniciei. Ea este cheia ce deschide porţile împărăţiei cerului şi a pământului. Ea este intrarea în împărăţia creatului unit cu necreatul, dintre vechi şi nou, dintre un el şi o ea. Iubirea nu costă şi nu se dă la schimb, dar e mai presus de orice valoare prin faptul că are putere şi transformă. Iubirea e singura care ne dă existenţa acum şi atunci simultan, acum în lumea noastră înnoită şi acum în împărăţia de dincolo de timp.

Ca să primeşti dragostea cea mare, trebuie să o ceri. Cu alte cuvinte, cu alţi ochi şi cu alt scop. Trebuie să te schimbi, să te transformi, să faci trecerea de la vechi la nou, să înviezi în altă minte şi în alt trup.

Doi oameni se întâlnesc şi întemeiază o familie numai pe baza unei relaţii. Nu de cuplu, ci de fiinţă. În momentul în care dragostea cea mare îi uneşte, trupurile şi mintea lor se schimbă iar ei se înnoiesc, ca într-o formatare ce ignoră psihologia, preamărind fiinţa. Înnoirile în dragoste se petrec la toate nivelurile fiinţei. De la planuri la aşteptări, de la muncă la dăruire şi jetfă, de la aventură la siguranţă şi cămin, de la plăcere la durere asumată.

[Sexualitatea nu are sens decât aşa: ca prin relaţie trupurile unite să se înnoiască, trăind fiecare prin celălalt o descoperire înnoită.]

Dragostea cea mare reînnoieşte sufletele şi trupurile. De aici sensul vieţii în doi: voinţă dublă şi act unitar. Ce investim în noi, investim în această viaţă. Ce investim în celălalt, investim pentru veşnicie: iubire, neuitare, verticalitate, dăruire, flori, lumini, timp, promisiuni, culoare, sânge, răbdare, lacrimi, alb, foc, călătorii, dor, putere, cărţi de viaţă. Şi muzică, de fapt un alt fel de muzică... Şi dans, un dans litugic în mijlocul acestei lumi luminate de Dumnezeu - Iubire. Şi slujire, şi liturghie. Mereu.

Un om, un răspuns, o iubire. Doi, o veşnicie.

P.S.: Slava lui Dumnezeu este omul cel viu şi viaţa omului este vederea lui Dumnezeu.
(Sf. Irineu de Lyon, Adversus haereses, IV, 20.7).

Zece

2011-05-10T16:01:00.008+03:00

Ne naştem singuri, dar nu murim singuri. Marea taină a acestei lumi este întâlnirea dintre doi oameni. Care naşte viaţă. Care face să sufle vântul, să lumineze soarele, să tremure făptura, să zboare fluturii, să zâmbim şi să mâncăm hrana cea adevărată. Atingere, iubire şi binecuvântare: iubesc, deci exist (Arhimandritul Sofronie). Iubesc, deci nu mai exist în mod incomplet, dureros, ca un subiect singur ce tânjeşte spre mai mult şi nu are împlinire, ci trăiesc în doi, cu o voinţă gnomică, cu o putere înnoită. Cu un nou orizont de viaţă.

Hristos a înviat! Şi dragostea e posibilă. Totul e posibil. Plecând din interior şi trecând peste ura faţă de neputinţele noastre şi faţă de alegerile noastre proaste, şi faţă de promisiunile noastre neîmplinite şi faţă de toate visele noastre nerealizate, faţă de toate afacerile noastre eşuate. Dar, iertându-ne toate greşelile, toate minciunile, toate înşelările noi şi vechi, vedem Învierea, care face posibilă viaţa în doi. Şi ajungând într-o nouă viaţă, ca un drum ce se deschide mereu spre Emaus, în doi Îl vezi pe Hristos înviat! Comuniunea este posibilă numai în înviere! Mori pentru tine şi înviezi pentru celălalt. Hai la drum împreună! Singur nu ştiu unde voi ajunge. Dar împreună, în doi, ştiu sigur că vom ajunge la Emanus. De fapt suntem deja acolo, în faţa Lui.

A venit lumina în mine. O amiază ce nu trece, o pace de nedescris. 20 de kilometri de mers pe jos în ploaie măruntă. Lumina ca o împărtăşanie. Viaţa ca un curcubeu, ca un legământ, ca o promisiune nouă, ca o întrebare fără sfârşit. Când iubeşti totul este o anunţare: o bună vestire, o evanghelie a unei vieţi înnoite. Căci cei ce se iubesc sunt apostoli (trimişi) să vesteasă lumea cea nouă - o imensă imposibilitate dureroasă pentru unii, dor nespus pentru alţii, confirmare sfântă pentru cei ce se iubesc şi păstrează Legea. Păstrând Legea, respectându-o, ei nu o păzesc ca un scop în sine, ci o păzesc pentru iubirea lor şi a Lui. Scopul Legii este apărarea Dragostei. Să Îl apere pe Dumnezeu - Iubire din noi. Şi să propovăduiască puterea dragostei celei mari.

Cei ce se iubesc trăiesc un Paşti continuu, o trecere de la absurd la sens, de la moarte (antiviaţă) la viaţă, de la singurătate la familie, de la nesiguranţă la împlinire.

Tu eşti trecerea mea! Tu eşti emoţia păşirii în viaţa cea nouă. Tu eşti uşa prin care eu devine noi. În ochii tăi pot citi viitorul, pentru că acolo este inima mea.

A zecea dimensiune a timpului este întâlnirea cu veşnicia. Primăvară şi toamnă, aprilie şi octombrie, totul are sens. A zecea lună a anului este luna binecuvântării. Devii co-împărat al lumii, în doi. Nimeni nu poate fi stăpân singur al lumii. ... umpleţi pământul şi-l supuneţi... (Fc 1:28). Niciodată singur, mereu la dual. Mereu în doi.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru primăvara din sufletul meu.

P.S.: Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. (Mt. 6:12) Când nu iubeşti, nu poţi să te ierţi pe tine însuţi ca cel ce tu singur greşeşti prin neiubire. Când iubeşti poţi să te rogi cu conştiinţa plină de pace pentru că numai în iubire te împaci cu tine însuţi, te ierţi pe tine însuţi, şi poţi ierta şi celui de lângă tine: soţ şi soţie, mamă şi tată, prieten sau aşa-zis duşman, celor ce sunt aproape şi celor ce sunt departe. Când nu iubeşti rugăciunea este o provocare incompletă şi de cele mai multe ori nesinceră; când iubeşti, rugăciunea este consecinţa firească a dragostei celei mari. Noi suntem proprii noştri greşiţi atunci când nu iubim... Când iubeşti: trăieşti învierea!

Arhiva

2011-04-14T18:09:00.002+03:00

Saint Serge. Prin praf şi lumină. Fiecare pas valorează un secol, o luptă, o topire de inimă. Aici a început să cucerească inimile reci ale Occidentului mintea cea de foc a Ortodoxiei iubitoare. Locul în care Apusul a început să îşi pună întrebările cele adevărate cu privire la Răsărit. Şi a găsit un răspuns seducător: da!

A mai rămas arhiva. Şi un suflet viu care o înconjoară într-o smerenie generalizată. Lumină de speranţă.

Împreună cu patriarhul ecumenic şi cu părintele Ozolin în arhiva Institutului Teologic Orthodox Saint-Serge din Paris. Pas lângă pas. Dincolo de tăcere, ochi senini şi de prezenţa unei prese parcă şi ea smerită în chip ortodox, îţi dai seama brusc că totul are sens atunci când te dăruieşti. Ce poate fi mai frumos decât să găseşti în această cameră - totul încape într-o cameră - în dosare îngălbenite de timp cursurile în rusă ale lui Bulgakov sau cele în franceză ale lui Vladimir Lossky şi să îi vezi aevea în ceea ce au lăsat, în ceea ce au crezut. Simţi putere, credinţă fără de frică, într-un loc în care tinerii învaţă să se roage ortodox şi se roagă să înveţe Ortodoxia. Lanţul nu s-a rupt, tradiţia e vie, topeşte, cucereşte, seduce, schimbă.

Să fii ortodox înseamnă să crezi că poţi schimba lumea. Începând cu Parisul, cel mereu acelaşi. Să îl schimbi în interior, cu puterea unei credinţe adevărate. Dar pornind nu de la mentalităţi, ci de la suflete.

Viaţă, lumină şi flori.

Mulţumesc

2011-03-22T16:00:00.004+02:00

Cel mai bine poţi înţelege nebunia lumii acesteia la Paris.

Nu am mai văzut niciodată aşa de multă lumină şi atât de mult întuneric la un loc: în oameni, în vieţi, pe străzi, în pieţe, în suflete, în cafenele, în muzee, în biserici, în metrou, pe poduri, în biblioteci. Aici vezi şi înţelegi noţiunea biblică de Babilon, de Turn, de Simbol, şi mai ales ideea cumplit de ambiţioasă de a încerca să fi altfel decât ne-a lăsat Dumnezeu să fim.

Singurul lucru pentru care această metropolă nu se dezintegrează este dragostea. Din păcate, aici dragostea este doar o idee, un principiu, un idol: ideea de dragoste, ideea de a fi romantic, ideea de a seduce.

Pentru că în spatele zidurilor, parisienii nu iubesc. Am încercat mereu să caut dincolo de clădiri oamenii care se ascund şi, cu ajutorul lor să simt, să văd, să ating dragostea, simbolul acestui oraş. Şi din păcate am descoperit nişte oameni ce se ascund în ambiţii, în artă şi în istorie. Împăcaţi cu ideea că ei sunt doar un simbol. Un simbol menit să păstreze un secret pierdut al fericirii, un simbol menit să îi ajute pe oameni să nu uite să caute mereu ceea ce le lipseşte: dragostea cea mare.

Noi, cei de departe, din lumea în care alteritatea lui Dumnezeu încă mai are loc în şcoala minţii, credem că ei, acolo / aici, iubesc. În realitate nu iubesc. Ei se apropie de iubire prin simboluri, iar nu prin experienţă.

A iubi la Paris este cruce şi lumină, moarte şi înviere. Aici, dacă reuşeşti să iubeşti, totul are sens.

În alte locuri ale pământului a iubi este firesc, aici este o provocare.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

P. S.: Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o. Unde este înţeleptul? Unde este cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. (1 Cor 1:18-21)

Totul devine

2011-03-18T10:17:00.005+02:00

În jurul eroilor, totul devine tragedie.
În jurul semizeilor, totul devine dans de satiră.
Iar în jurul lui Dumnezeu totul devine... Cum? totul devine ... lume.

Nietzche

Dincolo de bine şi rău

Aforisme 150

În jurul tău totul devine copilărie şi maternitate.
În jurul ideii de noi totul devine căutare şi descoperire.
În jurul gândului luminat de răspuns se naşte întruparea.
A minţii în inimă. A iubirii în aer.
Revelaţie-respiraţie.

P.S.

2011-02-17T22:00:00.005+02:00

Ochii tăi plini de un fermecător DA îmi deschid drumul spre adâncul inimii tale. Acolo încerc să pătrund în nepătrunsul sufletului tău, înfrăţindu-mă cu sângele viu al luptei pentru adevăr. Mă las purtat de valuri repezi de culoare şi forţă, prin coridoare înguste dar nesfârşite de viaţă nespusă, spre adâncul tainic din tine, spre locul în care suflul plin de duh al pieptului tău primeşte oxigenul întrebării dintre noi.

Încerc să te văd pe dinăuntru şi lumina mă copleşeşte. Încerc să primesc minunea iluminării mele prin tine şi nu reuşesc decât să tac cu tăcere plină de mirare.

Este dimineaţă şi nu regret nimic din ce am spus în seara precedentă. Aşa sunt toate dimineţile de când am învăţat că iubirea este sinceritate, adevăr, tot.

P.S.: Schimbarea nu este posibilă decât prin iubire, sau în căutarea iubirii. Ea este şi preţ pentru darul de a iubi, dar şi răsplată pentru curajul de a iubi până la capăt. Ne e frică de iubire pentru că ne e frică de schimbarea din noi, pentru că noi ne iubim pe noi, aşa cum suntem, mai mult decât pe cei cărora le declarăm iubirea, minţind de altfel atât seara, cât şi dimineaţa. Minţind despre iubire zi de zi nu facem altceva decât să mâncăm o pâine râncedă plină cu frustrarea produsă de o iubire-promisiune falsă nelalocul ei, nelatimpul ei. Când iubeşti cu adevărat pâinea cea de toate zilele are alt gust.

Cum putem iubi? Nemaiiubindu-ne pe noi ci iubind întrebarea dintre noi, căutarea sinelui în concreteţea celuilalt. Ce poate fi altceva mai frumos, mai riscant şi mai important ca această veritabilă evadare din închisoarea egoismului din noi.

În ultimele zile au fost mai mulţi cei care au văzut schimbarea din ochii mei, care au văzut fericirea nerostită din prezenţa mea printre ei; şi care mă întreabă: cum de este posibil?

Le răspund mereu: este posibilă minunea iubirii, şi durabilă, atâta timp cât vine de la Dumnezeu, Cel la Care lucrurile noastre imposibile devin posibile, şi unde toate au o durabilitate venită din veşnicia Lui.

Nu iubeşti? Nu mai poţi iubi? Nu-i nimic. Cazi în genunchi şi spune: Doamne, nu mai pot iubi. Vino Tu şi iubeşte în locul meu, în adâncul meu. Şi apoi ridică-te - uită-te la oameni - şi vei vedea cum El vine cu mâna Sa de vindecător şi transformă inima bolnavă din tine în inimă vie, iubitoare, dornică, neascunsă de lumina ochilor. Iar tot ce trăieşti tu devine posibil, firesc, un firesc parcă prezent în tine de la facerea lumii.

Şi după aceea tot ce trebuie să faci este să spui: DA. Mereu.

Suntem

2011-01-20T21:30:00.002+02:00

Suntem oglinzi unul altuia, pentru că lumina ochilor mei prinde contur numai în lumina ochilor tăi. Suntem oglinzi unul altuia, pentru că nu mă pot vedea pe mine decât prin tine. Suntem cuvinte unul altuia, pentru că eu nu pot vorbi decât prin tine. Ce vorbesc sau scriu doar prin mine piere, ce vorbesc prin tine nu cade, nu dispare, nu îşi pierde sensul.

Aşa suntem făcuţi: făcuţi unul altuia, legaţi în noi înşine cu fiinţă de strigare de iubire. Fiinţa nu cade niciodată pentru că este dragoste (I Cor 13:8). Fiinţa care nu este dragoste cade.

Aud: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi (Mc 12:31). De ce? Pentru că altfel nu se poate. Ca pe tine însuţi, ca unul altuia, ca făcuţi unul pentru altul. Nu există nici două iubiri, nici comparaţii, niciun altfel de a iubi. Singura confirmare a fiinţei o găsesc în dragoste. Niciodată singur, niciodată numai eu...

Când nu iubeşti te uiţi în jurul tău şi începi să judeci, să condamni, să desfiinţezi. A nu iubi înseamnă a nu construi fiinţa, a o demola zilnic, sufocându-o prin neiubire. Când iubeşti te uiţi în jurul tău şi începi să te judeci pe tine, ca o fiinţă în mijlocul celorlalte, cu toţii purtători de iubire-fiinţă, plini de culoare şi de minune.

Când nu iubeşti, nimeni nu îţi strigă la ureche: trezeşte-te. Când iubeşti, eşti deja treaz, martor adevărat al propriei tale fiinţe. Nu există dragoste fără martor, căsătorie fără naşi, familie fără copii, iubire fără sacrificiu, viaţă fără minune.

Unica

2011-01-13T17:13:00.006+02:00

Iubirea, unica teorie finală posibilă.

Îmbrăţişare

2011-01-07T15:27:00.003+02:00

În mintea de copil a unui tânăr luptător se naşte un nor de lumină şi de culoare. Gândul de putere al unei atingeri, emoţia unei întâlniri, pacea unei confirmări atât de fireşti, şi totuşi excepţionale.

Am învăţat să îmbrăţişez atunci când mi-am adus aminte unde ne aflăm. În lumea neepifanică orice atingere cere mai mult. În lumea epifanică orice atingere e ultima şi se trăieşte ca ultima dintre toate.

Am învăţat să port un dor în suflet atunci când mi-am adus aminte cine suntem. În lumea de plastic făcută tocmai pentru a uita cine suntem nu am putut defini niciodată dorul. În lumea vie, autentică, plină de curaj şi conştiinţă curată, în lumea credinţei, dorul este haina de lumină a dragostei, haina de nuntă. Nunta cerului cu pământul, nunta ochilor de cer cu buzele de lut.

Am învăţat să tac atunci când mi-am adus aminte de lacrimi şi de palme. Lacrimile dragostei sunt palme de mângâiere ale unei descoperiri din adânc, ale unei revelaţii fără de frontieră: nu sunt niciodată singur. A întoarce obrazul acum este cea mai mare fericire!

Am învăţat să nu mai iubesc cu cuvintele, ci să iubesc cu versul de aur al unei altfel de poezii, o poezie cerească, ce scapă mereu neascultată de trupurile pervertite, de mintea cea slăbită. Aud de sus: tu nu eşti niciodată singură.

Am învăţat să lupt ca să păstrez clipa revederii cu taina.

Îmbrăţişării ei.

Drumul

2010-12-29T14:38:00.000+02:00

În cupola de argint a Apusenilor am văzut cum pacea şi liniştea se unesc şi dau naştere unei raze albe de lumină.

Hristos S-a născut pentru ca noi să putem gusta pacea cea nepământească şi liniştea cea nelumească. Omul este o tensiune în căutarea unei lipse de tensiune. Învăţăm să naştem Viaţa numai dacă vom putea căuta în lume liniştea de dincolo de lume. Totul este să căutăm: pacea ne va găsi pe noi înşine, mai înainte ca noi să conştientizăm ceea ce vrem să căutăm, ceea ce vrem să devenim.

În lumea de copii mici şi mari care se întreabă: Ce înseamnă că S-a născut Iisus Hristos pe acest pământ? întrevăd un răspuns, scris cu raze de lumină pe chipul unui copil ruşinos. El nu putea să se nască în inimi dacă nu se năştea întâi pe pământ.

Drumul spre inimă trece prin pământ. Luminat de steaua albă a zilelor noastre.

Când

2010-12-18T15:23:00.001+02:00

Când te rogi şi simţi că nu se întâmplă nimic, că parcă vorbeşti în gol, că nu auzi nimic în adâncul tău, deşi vrei cu tot dinandinsul să ştii că ceva s-a mişcat în inima ta, atunci Duhul lui Dumnezeu în tăcere vine şi tace acolo, în adâncul tău, în inima ta... El face inima noastră să trăiască tăcerea, să nu mai simtă viaţa de zi cu zi, cu tot tumultul şi zgomotul ei, ci să simtă tăcerea unei vieţi noi.

Când ne rugăm cu mintea, Duhul Însuşi vine şi rosteşte rugăciunea în inima noastră. Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea noastră este însăşi rugăciunea noastră, posibilitatea ca ea să existe aşa cum noi reuşim să o facem.

Anastasia

2010-12-07T11:40:00.007+02:00

în trupul acesta aproape înfrânt
în sângele acesta potrivnic
ce rug, ce rug şi-a aprins
copleşitoarea sa viaţă!

sfârşeşte-te noapte,
începi, taină

(Daniel Turcea, Anastasia, vol. Poeme de dragoste - postume)

Viaţa este o luptă, o luptă cu tine însuţi, cu inerţia care te trage în jos, cu obiceiul cel rău de a privi în jos, cu această gravitaţie perfidă, neumană, care ne păcăleşte, ne amăgeşte făcându-ne să credem că suntem doar nişte purtători de griji, de probleme, de tensiune.

Omul este ceea ce mănâncă (Feuerbach). Mănânci viaţă, eşti viaţă. Te împărtăşeşti de Trupul şi Sângele viu al lui Dumnezeu, eşti trup şi sânge viu. Mănânci grijă, eşti o grijă (în plus). Mănânci o luptă, eşti o luptă inutilă (mereu în plus, mereu nelalocul tău). Dar dacă mănânci cer, eşti victorie.

Omul este ceea ce priveşte. Priveşti o icoană, devii icoană. Priveşti stele, devii stele. Miroşi aerul de iarnă, devii putere albă, zăpadă luminată de soare.

Orice imagine are în spatele ei o intenţie. Viaţa este o intenţie deschisă spre libertate. Toată viaţa este o taină, trăită ca un somn profund, în care numai visul este picior de realitate. Trezeşte-te, aud o voce. Nu o înţeleg. Nu ştiu ce vrea să spună. O simt, însă, ca o chemare.

Dar orice chemare, în timp, în viaţă, este o diferenţă, o înnoire. O transformare. Înţelegi universul în care trăieşti numai atunci când te pocăieşti cu adevărat. În greacă cuvântul pentru pocăinţă este metanoia, care înseamnă transformare. În Biserică nu există împărtăşanie de Viaţă fără pocăinţă, fără schimbare în bine; binele - forţa vieţii. Începutul vieţii celei noi.

Exerciţiu

2010-11-17T20:32:00.007+02:00

Lumea a fost creată ca un exerciţiu constant de armonie. Armonia lumii este fiinţa ei. Lumea nearmonică este o lume în contradicţie cu ea însăşi. Orice luptă împotriva armoniei din lume este o luptă împotriva lumii înseşi. A nu fi în armonie cu tine însuţi şi cu lumea din jurul tău este o luptă împotriva lumii înseşi. De fiecare dată lumea se dovedeşte a fi mai puternică decât omul nearmonic, acesta din urmă fiind înfrânt de propria neputinţă, sau mai bine spus, în propria neputinţă, în propria lipsă de armonie. De fiecare dată când omul este armonic, acesta se dovedeşte mai puternic decât tot universul la un loc, ca cel ce trece de la starea de slujitor al lumii la demnitatea de sacerdot al acesteia. În creştinism această armonie se numeşte pace.

Lumea înseamnă devenire. A început în devenire şi se va termina când nu va mai exista devenire. Sfârşitul aventurii devenirii în lume înseamnă sfârşitul transformărilor aparent nesfârşite între a fi acum şi a fi altfel.

Ce este lumea? O anticameră a veşniciei. O anticameră în care veşnicia poate fi admirată, ca într-un muzeu ce expune lucruri ce nu au venit încă la fiinţă, un muzeu al viitorului, un muzeu viu al timpului dincolo de devenire...

Aşa da

2010-10-26T21:26:00.005+03:00

Curaj. Atâta îţi trebuie ca să spui ceea ce crezi.

Nu e uşor să nu renunţi la valorile pe care le primeşti gratuit de la părinţi, de la bunici, de la cei dinaintea lor, de la cei pe care îi numim strămoşi.

Cine sunt strămoşii mei şi ce cred ei despre mine? Dacă ar citi ce scriu mai jos, nu cred că m-ar înţelege... E o diferenţă aşa de mare între mine şi ei...

Ca să spui aşa da, sau asta este calea îţi trebuie azi ceva în plus faţă de curaj. Îţi trebuie discernământ şi demnitate. Mai mult, ai nevoie şi de sprijin, de o confirmare care vine din partea celor ce te privesc, a celor ce te fotografiază, a celor ce te ascultă, că eşti pe un drum de mărturisire corect.

Curajul de a merge în răspăr şi de a spune: se poate şi altfel.

Am întâlnit tineri care ştiu că se poate şi altfel. Tineri care poartă costume populare pentru că aşa vor ei şi care cântă cântece patriotice sau populare pentru că le place. Recunosc, între mine şi ei este o diferenţă aşa de mare...

Mă gândesc la ei şi simt în plete libertatea incomodă a adevărului. Am fost şi sunt un copil crescut numai la oraş, în centrul capitalei şi al ţării, am văzut toate evenimentele din ultimii 20 de ani pe viu, şi totuşi nu am apucat să văd aici ceva viu cu adevărat, sau atât de viu.

Ce este ţara mea? O ţară în care mă simt atât de străin, de care mă despart pe zi ce trece, pentru că cei care îi dau valoare nu împărtăşesc valorile mele. Ţara mea nu are nume, nu mai are nume...

Când m-am îmbrăcat pentru prima oară într-un costum popular am simţit demnitate. Era o demnitate pierdură cândva şi de strămoşii mei. Ei de ce nu mi-au spus nimic despre această demnitate?

Şi totuşi, dincolo de o naştere în demnitate, am simţit că mă paşte un pericol. Pericolul muzeificării şi al neînţelegerii. Ce înseamnă pentru orăşeanul fără de ţară un costum popular din Maramureş? Estetică fină şi poate ceva istorie...

Ce este România? O largă tăcere, în care demnitatea de a fi cineva s-a uitat, sau s-a retras în muzee şi în mănăstiri, în oaze de lumină puse sub obroc.

Satul românesc şi ţăranul român nu mai există. Ceva esenţial de-al nostru, chiar şi de-al meu, a murit. Să fie o moarte pentru totdeauna? Azi mai există nostalgia unora şi încăpăţânarea bună a altora de a reinventa ceea ce a murit. Cum poate fi satul şi tradiţia reinventată?

Răspunsul este: numai ca o înviere într-un trup transfigurat. Cine dă acest trup? Credinţa. Care ne învaţă că ceea ce la om este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă.

Deci nu există nu se poate.

Şi până la învierea pe care o aşteptăm în tăcere, cine va vorbi? Cine va spune adevărul?

Că a fi demn este posibil...

Aştept

2010-10-17T23:06:00.002+03:00

Aştept să facă Sfânta Paraschiva o minune, să pot merge din nou...

Am rămas fără respiraţie un timp. Nu îmi venea să cred că nu văzusem. La lumina lumânărilor părea un bărbat normal, care venise acolo presat de o grijă exclusiv spirituală, ca un bărbat preocupat de haina sufletului său. În realitate avea o durere fizică cruntă: cârjele, chipul încruntat, toate mă conduceau fără greş spre o privire tristă, spre doi ochi albaştri storşi în timp de multe lacrimi mute.

El aştepta o minune. Eu, în schimb, nimic concret. Între el şi mine era o diferenţă copleşitoare. M-am întrebat de ce sunt acolo, ce caut în mijlocul celor care aşteaptă minuni, în mijlocul celor năpăstuiţi cu adevărat. Care este minunea mea, care este minunea viitorului meu? Ce ar fi trebuit de fapt să cer?

M-am gândit pe loc că o minune vine atunci când nu o mai aştepţi, când ea este deja prezentă în inima ta. M-am gândit că pentru aceasta ai nevoie de putere. Şi că durerea îl stoarce pe om de răutate şi îl face mai bun. M-am gândit că oamenii au vieţi diferite, dar dorinţe comune.

După ce mi-a povestit pe scurt viaţa, după ce mi-a zâmbit uşor când a aflat cum mă cheamă şi de unde sunt, m-am retras în spate, am respirat adânc, am tăcut, am respirat din nou. Încet încet am început să nu mai aud nimic din jurul meu, iar în tăcerea aceea am rostit şi eu...

Aştept să facă Sfânta o minune: să pot merge din nou...

Simţi

2010-10-07T00:27:00.004+03:00

În faţa unei nedreptăţi simţi cum fiecare celulă din fiinţa ta se sugrumă şi caută cu disperare Adevărul. Trăim într-o lume în care anormalitatea sufocă zâmbetul şi lasă lacrimile să caute bezmetice drumul spre un sens, o lume în care simţi că mori în fiecare zi ca să înviezi mereu cu o nouă speranţă în sânge. Speranţa cea nouă că acum, măcar acum, va fi altfel, că acum, sau măcar acum, lumea în care tu rezişti se schimbă puţin câte puţin în bine.

Cine este vinovat?

În niciun caz nu El, ci toţi cei care se roagă prea puţin. Prea sărac. Prea uniform. Prea nesimplu.

Fragment

2010-08-20T07:17:00.000+03:00

M-am trezit în Această Dimineaţă şi-am strigat cu voce tare: Cu ce sens? Cu ce scop? pur şi simplu De ce? De ce să spun un complicat, trădător şi inutil Da, când pot spune un simplu Nu... Şi de fapt ce importanţă ar mai avea un Da într-o lume care refuză sistematic să-şi revizuiască amintirile proprii? Vreau să descopăr un sens nou, care să mă fascineze, să mă facă să visez din nou ceea ce nimeni nu cutează încă să viseze, vreau ceva NOU, să fie acelaşi, dar cu alt sens..., mai convingător.

P.S. Fragment dintr-o scrisoare de dragoste scrisă acum 10 ani, pe care atunci, în cele din urmă, am hotărât să nu o expediez destinatarei..., descoperită recent, între fişe şi amintiri.

Putere

2010-08-16T10:28:00.002+03:00

Un stadion cât un munte. O singură voce. Amfiteatru, lumină, culori multe. Noapte şi lumânări. Ca un Paşte în plină vară. Prohod şi lacrimi.

Am fost prima oară în viaţa mea la Mănăstirea Nicula: un adevărat stadion în care lumea nu scandează împotriva omului sau pentru idealuri mereu false, ci unde se scandează şi se cântă numai pentru om, pentru toate slăbiciunile lui, pentru toate neîmplinirile lui, dar şi pentru o pace, pe care o simţi numai dacă îţi deschizi sufletul.

Am învăţat că atunci când îţi deschizi sufletul înveţi să te laşi judecat de toţi cei din jurul tău. Ce câştigi? Pace. Şi mulţumirea că nu eşti singur pe cale.

În icoana Maicii Domnului de la Nicula, Maica este îmbrăcată într-o haină roşie vişinie, sub care se vede ca o margine o altă haină, de un albastru de culoarea cerului. Culoarea cerului. Cerul acoperit de suferinţa ei se descoperă numai celor care învaţă (din nou) să se uite la cer. Cerul încape în icoană. Şi încă mult mai mult.

Întoarcere

2010-08-11T11:20:00.015+03:00

Întoarcerea acasă de la Tismana. Pace şi bucurie. Mulţumirea din inimile adolescenţilor din tabăra de la Mănăstirea Tismana (5-9 iulie 2010) îţi dă putere, îţi spune că eşti pe un drum bun, că trebuie să continui, şi mai ales că nu trebuie să îţi faci atât de multe griji, atunci când te încredinţezi Celui de-al 12-lea Organizator.

Întoarcerea spre tine însuţi, spre centrul existenţei tale, acolo unde se află sursa de lumină şi speranţă de care ai nevoie. Această întoarcere iniţiatică este cea mai importantă, mai ales acum. Am învăţat acest lucru de la Marina Constantinescu în forumul de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus (26 iulie - 1 august 2010). Mai mult: am învăţat ce înseamnă să te abandonezi în încredere de la cei care au fost acolo, de la oaspeţii noştri, prieteni de viitor, de la cuvintele lor, de la o echipă care a arătat responsabilitate şi multă pace. Mulţumesc pentru mulţumiri. Când ajungi la final de forum şi auzi un simplu mulţumesc, simţi din nou că zbori. Seara de duminică seara: multe mesaje şi pace.

Întoarcerea în timp, spre o comuniune umană şi 100% eterogenă. Drumul în Republica Moldova şi în Transnistria. Întoarcerea în epoca în care graniţele false puneau încă limite între oameni m-a pus mult pe gânduri. Aventură reală şi temeri false, locuri inaccesibile românilor dar pline de istorie românească. Limite, depăşiri şi diferenţe. Când ajungi acasă simţi din nou că zbori.

Întoarcerea la visele mele. De fiecare dată când ajung acasă la finalul unei poveşti proiect căreia mă dedic aproape un an întreg pentru câteva zile din timpul verii am senzaţia că zbor. Că eşti stăpân peste tot ceea ce vine în viaţa ta, prin faptul că ştii că se poate, şi crezi în asta şi te doare când vezi că ceilalţi din jurul tău nu cred. Nu cred pentru că nu au văzut. Încă. Eu cred că nu există nu se poate. Că necredinţa este o formă de vagă laşitate în faţa limitelor care ne obsedează. Pe un drum din Vaslui (cred), într-o maşină care mergea cu viteză spre casă, m-am uitat la cer şi am văzut un balaur care fugărea un iepuraş, sub formă de nori, poveşti de abur şi ceaţă, postate sus pe cerul conştiinţei mele. Trecut şi viitor. Transformare, vânt, credinţă. Lumină lină.

Cred, Doamne, ajută-mi necredinţei mele (Mc 9:14).
Simt, Doamne, ajută-mi nesimţirii mele.
Iubesc Doamne, ajută-mi neiubirii mele.
Visez, Doamne, ajută-mi nevisări mele.
Mă minunez, Doamne, ajută-mi neminunării mele.
Îmi aduc aminte, Doamne, ajută-mi uitării mele.
Mă rog, Doamne, ajută-mi tăcerii mele.
Sunt aici, Doamne, ajută-mă în tot ceea ce nu sunt încă.

Întoarcerea la normalitate şi partea a doua a zilei de 10 august. Descoperirea prieteniei. Aş fi vrut să spun redescoperirea. Dar e ceva atât de nou, atât de frumos, încât nu voi putea niciodată face o comparaţie cu trecutul mai recent sau mai puţin recent. Cărţi, cale ferată, mesaj, muzică, o rolă de film, rugăciune, biserică, nori, lumină, galben, verde, roşu. Din toate, un zbor cu lacrimi presărate peste toate încercările ultimului timp. În mod clar nu există nu se poate.

De fapt: prietenii mei m-au întrebat de multe ori în ultimii ani dacă oamenii se schimbă. De fiecare dată le spuneam că nu se schimbă. Că un om, aşa cum este el, nu se schimbă. El se poate face mai atent, mai bun, reuşeşte poate să potenţeze ceea ce este bine ascuns în el, dar pe fond nu credeam că se poate schimba. Erau cu toţii dezamăgiţi de răspunsul meu, dar preferam să nu mint. Nu văzusem nicio schimbare în viaţa mea, ca să pot spune că chiar se poate schimba un om. Ştiam poveşti cu sfinţi mari şi mici care s-au schimbat, cu oameni de demult care reuşiseră acest lucru, pentru mine, deşi ceva în mine cerea un mare da, îmi părea mereu imposibil. Dar, azi mi-am dat seama că nu există nu se poate. Deşi e greu, chiar foarte greu. Se poate. E pur si muove. Rostit cu un sfert de gură, dar cuvintele se aud. Şi sunt cuvinte calde. Da, oamenii se pot schimba. Îmi cer scuze tuturor celor cărora le-am spus o mare prostie până acum.

Acum ceva timp citeam într-un roman al lui Savatie Baştovoi, ale cărui urme le-am căutat la Chiţcani, că: Cine-l schimbă pe om? - Dragostea. E pur si muove e valabil numai dacă răspunsul este: Dragostea lui Dumnezeu. Cred că dădeam un răspuns negativ mereu la această întrebare, tocmai pentru că această Dragoste era o teorie. Acum pentru mine nu mai este.

Întoarcerea la lumină. La Mănăstirea Căpriana din Basarabia nu se poate intra în biserica veche a lui Petru Rareş. Dar nu există nu se poate.

O biserică veche fără niciun fel de icoane, în stadiu înaintat de restaurare. Pe lângă schelele murdare, un singur scaun, lângă uşiţa care duce spre clopote (singurele obiecte vii din biserică). Cineva aşteaptă nevăzut pe acest scaun o schimbare.

Nu există nu se poate.

Învaţă

2010-07-14T21:10:00.005+03:00

Învaţă să mori şi să înviezi în fiecare zi.

Aşa s-a încheiat azi o întâlnire tulburătoare
cu Părintele Arsenie Papacioc.

Pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu.

Camino

2010-07-12T16:09:00.033+03:00

Nu mă aşteptam la prea multe de la un film spaniol cu tentă religioasă despre suferinţă atunci când am ales să mă duc la Festivalul Filmului European de la Bucureşti şi să văd Camino. Recunosc, la început mi-a fost teamă de subiect, să nu cumva să ajung să reconştientizez neputinţa mea în faţa unei astfel de teme: suferinţa ca dar. Cine poate să o asume până la capăt?

Şi totuşi am descoperit, în schimb, un film miracol.

Camino este, dincolo de premii şi de realizarea tehnică, un film care te frământă, te provoacă, îţi cerşeşte timp.

Pentru prima dată am simţit cum o temă dominantă în film (moartea ca show, da, aţi citit bine...) îmi stoarce din mine toată sensibilitatea uitată în planurile mele de viaţă (acum sunt planuri, atunci erau vise) de la vârsta de 11 ani. Te gândeşti mereu la dreptate, corectitudine, cancere inutile, vise spulberate, moarte, lumină şi că există mereu mai multe planuri în care poate fi înţeleasă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa celor ce se ocupă cu suferinţa.

Camino este un film care vrea să te convingă că Biserica romano-catolică greşeşte profund în raportarea la sfinţenia din lume, dar care te face în cele din urmă să înţelegi cum Iisus iubeşte, ţine în braţe şi că suferinţa are un sens care, în lumea neepifanică, ne scapă foarte uşor. - Trebuie să plec. Nu am de ales. - Ştiam de la început că această poveste este o prostie. - Cum poţi să spui asta? Eu nici nu puteam visa la un sfârşit mai frumos ca acesta...

Buzzzuri şi smilies. Noi, cei maturi şi sănătoşi, la asta am ajuns. Dincolo de aceste false chemări pe drumul dragostei conceptualizate prin texte predefinite, există un drum (camino) şi o relaţie. Iisus te cheamă, te cheamă mereu, iar atunci când ai inima de copil vei reuşi să îi răspunzi cu încrederea Cenuşăresei în şansa ei de a iubi până la capăt, cu încrederea lui Mr. Meebles care nu uită niciodată formula magică care transformă lacrima în floare.

Dar suntem oare sănătoşi când predestinăm destine spre sfinţenie numai pentru a ne face norma? Suntem oare sănătoşi când nu ştim să ne lăsăm copiii să zboare spre împliniri pe care le condamnăm pentru că nu înţelegem că şi acolo se ascunde Iisus, în visele lor vii? Mai mult, suntem noi sănătoşi când refuzăm în viaţa aceasta orice sinceritate faţă de cine suntem şi ce visăm? Şi cine suntem noi? Nişte visători fără de aripi, cu fruntea în pământ plini de gelozie că nu am fost atât de tari ca sfinţii la care facem apel (Vrei să mă rog să mori şi tu cu mine?). Nişte condamnaţi la a nu mai crede de mult în visele noastre foste vii, acum moarte, înăbuşite în neputinţe zilnice şi în rugăciuni mereu numai de formă. Şi totuşi, se întâmplă ceva cu noi. Şi în noi se schimbă ceva. Pe obrazul care ar vrea să Îl condamne pe Dumnezeu, pe preoţii Săi, pe mama fetei, pe toţi neputincioşii din poveste, pe acest obraz cade o lacrimă care se transformă într-o floare roşie frumos mirositoare.

Filmul este mai mult decât un film bun. Este cel mai bun pe care l-am văzut în acest an şi îmi stă în minte de mult timp. Camino moare pe versurile Cenuşăresei şi pe muzica lui Tschaikovski (Valsul din Frumoasa din Pădurea Adormită) şi mori şi tu puţin cu ea.

Descoperire.

Dragoste fără timp.

Evadare.

Libertate e un dar din partea unui mic prieten.

Rugăciunea poate fi atât de simplă.

Frică, adânc, rece. Regulă.

Cenuşăreasa fuge. Face parte din poveste, dar dincolo de poveste, ea transmite o speranţă vie.

Fecioara Maria între puf de pernă şi mult vis.

Amintiri + o chitară = o recuperare obligatorie.

E mult mai simplu să fii oficial decât sa fii tu însuţi.

Aşteptare.

A înmormânta pe cineva e ca atunci când pui o carte în bibliotecă.

Un final în alb.

Despărţire, neînţelegere.

Un adevăr greu de înţeles.

Moartea ca un sărut.

Canapeaua pe care stă Dumnezeu. Camera de filmat nu a reuşit să Îl surprindă. Cum ar fi putut? Unde se ascunde El de fapt?

Filmul este realizat după un caz real, în memoria Alexiei Gonzales Barros, care a murit în Pamplona în anul 1985 şi actualmente este în proces de canonizare. Şi totuşi, povestea aceasta reală are atât de mult basm în ea... E de fapt ascunsă acolo, în poveste, multă dragoste neînţeleasă.

Poţi să te revolţi în urma acestui film. Pe toată lumea, dar mereu începând cu tine însuţi.

Camino (2008), un film de Javier Fesser (regie şi scenariu), cu 6 premii Goya în 2009, cu o muzică care te topeşte şi cu ceva în plus.

Orice poveste de dragoste are o dimineaţă... dimineaţa de după, când... regreţi toate cuvintele pe care le-ai spus fără să simţi... Pe fundalul filmului am regăsit o baladă a celor de la Dover (Spania).

- Ştergeţi lacrimile, nu poţi începe o aventură aşa!
- O aventură?
- Da. A pleca în aventură înseamnă a fura timp din moarte.
- Dar cum aş putea eu?
- Tu eşti pe drumul cel bun, pentru că ai credinţă! Credinţă în dragoste!
- Da, dar sunt bolnavă...
- Tu nu eşti bolnavă. Tu eşti o persoană care are o problemă. Ca şi mine...
- Şi care este problema ta?
- Ei bine, adevărul este că eu sunt nimic atunci când tu încetezi să te gândeşti la mine... Pentru asta trebuie să profităm de avantaj!
- Dar eu sunt aşa de urâtă!
- Nu mai vorbi prostii, la sfârşitul poveştii vei fi cea mai frumoasă! Deci hai să ne grăbim, căci chiar şi miracolele au nevoie de timp ca să se petreacă.

Pozele selectate sunt din filmul Camino (2008).

Tu

2010-06-22T16:41:00.017+03:00

Lasă, dacă nu iubeşti
cuvintele să îngheţe, nerostite

chiar dacă nu vei înţelege până la moarte, crede-mă
oricine ai fi, eşti nepreţuit
o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,
îndumnezeind
a deschis cerurile până la ultima suflare
ca tu să primeşti în potirul
inimii tale - cum cerul
nu poate cuprinde, nici spune
ca tu să înveţi să nu mai
mori, niciodată

(Daniel Turcea, Tu, vol. Poeme de dragoste - postume)

Un gând venit după o lectură de seară mi-a confirmat că această poezie a lui Daniel Turcea spune esenţialul despre creştinism. Dar ce înseamnă a spune esenţialul despre creştinism acum, când toţi fug de esenţe şi se ascund în spectacol, când nimeni nu mai cere viaţă, ci numai hrană, când nimeni nu mai cere iubire, ci numai dorinţe.

Esenţialul despre creştinism înseamnă din punctul meu de vedere posibilitatea de a simţi dincolo de cuvinte întâlnirea cu Dumnezeu şi învierea ta (ca tu să înveţi să nu mai mori niciodată). În timpul lui Eminescu esenţial era să înveţi să mori (Odă în metru antic), acum esenţial este să învăţăm să nu mai murim. E parcă timpul cel mai potrivit pentru o astfel de lecţie de dincolo de moarte.

Dar cum se poate învăţa o astfel de lecţie? După modelul cerului şi al potirului din centrul sufletului şi al cosmosului, prin tăcerea inimii şi prin dragostea neomenească a lui Dumnezeu. Reciteşte poezia ca pe un imn de independenţă adevărată a omului în faţa propriilor limitări la care lumea neînviată îl subjugă pe om: eşti nepreţuit, nu ai preţ, omule, spune cerul, pentru că m-am deschis şi pentru că m-am născut în inima ta, o nouă iesle cosmică, un nou altar.

A spune te iubesc înseamnă a spune tu nu vei mai muri niciodată (Pr. Dumitru Stăniloae). Şi nu se referă la victoria memoriei în faţa timpului, ci se referă la iubirea din a cărei răstiginre se naşte învierea. Atât de mult a fost iubit omul, încât i s-a dat posibilitatea învierii. Orice netrăire a acestui adevăr este gheaţă, nerostire, orice vorbire fără de experienţă este minciună. Restul eşti numai Tu. Tu însuţi în faţa Adevărului. Adevărat a înviat!

P.S. Trebuie să recunosc că atunci când am început acest jurnal epifanic m-am gândit la volumul lui Daniel Turcea, Epifanie (1978), un volum lecţie despre creştinism, om şi Dumnezeu. Recitirea lui acum mi-a născut un imbold în minte, de a cita din când în când pe acest blog din poeziile lui, mai ales că nu este cunoscut mai deloc în România, deşi are poate cea mai frumoasă poezie religioasă. Cred că este un lucru bun, dar nu se va întâmpla decât în acord cu propriile mele tăceri şi vorbiri.

Iertare

2010-05-23T22:30:00.004+03:00

Azi şi ieri am simţit cât de dulce este iertarea.

De acum înainte totul depinde de mine.

Bucurie şi zbor, înfruntare şi schimbare, tristeţe şi speranţă, multă căldură. Iar pacea din ochii lui m-a copleşit. O pace care şi acum simt cum îmi învăluie mintea.

Am aflat ceva nou. Cu adevărat nou, în viaţa mea: că există iertare.

P.S.: Să fie oare o coincidenţă că totul s-a petrecut de ziua Cincizecimii? Nu cred, nu se poate...

Reciprocitate

2010-04-29T17:11:00.019+03:00

Dragostea nu are hotar. Ea este adâncul de nepătruns al inimii.

Credinţa este mereu reciprocă şi fără ea dragoste nu există. Când iubeşti crezi că poţi schimba lumea, prin celălalt, cu puterea acelor două adâncuri de nepătruns unite în aceeaşi speranţă. Şi dacă tu crezi în Dumnezeu, Acel Dumnezeu Care crede şi El în tine, toată simetria cerută de matematică se risipeşte într-o topire plină de putere.

Un gând inspirat din cântecul lui Jean Jacques Juven.

Am ascultat acest cântec prima oară în primăvara lui 2007. De atunci gândul despre reciprocitate se naşte şi creşte în mintea mea obsesiv. Ce este reciprocitatea aceasta alarmantă între credinţa mea în El şi credinţa Lui în mine? Poate doar un semn firesc de dragoste.

P.S. Căci se zice că Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele.
(Φασὶ γὰρ άλλήλων εἶναι παραδείγματα τὸν θεὸν κὰι τὸν άνθώπον...)
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua 13, PG 91, 1113B

Fără destin

2010-04-19T10:09:00.028+03:00

E uşor să condamni (pe alţii sau să te condamni pe tine însuţi), e uşor să vorbeşti despre, e uşor să întorci spatele, e uşor să negi. Oamenii sunt slabi.

Au fost şi vor fi mereu. Numai în faţa suferinţei slăbiciunea devine durere, iar durerea, atunci când este asumată, înţelegere, iar înţelegerea devine putere.

Fără destin e singurul film artistic despre Holocaust realizat până acum care te ajută să nu fi slab. Un film care te ajută să nu condamni. La sfârşit nu te vei ascunde în spatele unei analize despre, mereu despre... Un film care dincolo de paginile istoriei (întoarse mereu cu frica de a asuma până la capăt ceea ce s-a întâmplat aici - obişnuim să spunem mereu că răul a fost făcut de alţii şi dincolo) vine şi parcă te roagă să nu întorci spatele. Te ajută să nu dai frâu negării. Te ajută să mărturiseşti în sufletul tău sau în faţa propriilor copii tot ceea ce s-a întâmplat. Să spui că, poate, şi tu ai fi putut face la fel de mult rău. Sau poate chiar mai mult.

De fapt nu este un film despre ceea ce înţeleg oamenii de azi prin Holocaust (decimarea sângeroasă a aproximativ 6 milioane de evrei înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial). Sau este şi despre aceasta. Dar este mai ales un film despre Holocaustul cel vechi, despre arderea de tot din interior, despre distrugerea răului prin suferinţă şi acceptare, prin rugăciune şi iubire, prin asceză şi comuniune.

o viaţă de om

întrebări şi multă dragoste

limite

comuniune

libertate

suferinţă

verticalitate

prietenie

cerurile se deschid

amintiri

vinovăţie

lacrimi

În România acest film a trecut aproape neobservat. A fost realizat în 2005 după romanul autobiografic al lui Imre Kertész (laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 2002), de către regizorul Lajos Koltai, pe muzica inegalabilului Ennio Morricone. La un moment dat însuşi Imre Kertész a spus că filmul este mai autobiografic decât romanul pe baza căruia a fost realizat scenariul. Cartea intitulată Fără destin a fost publicată în limba română la editura Est în anul 2003.

Atunci şi acum: în religiile monoteiste se vorbeşte foarte mult despre păcatul originar. Cel al lui Adam şi Eva, prin care oamenii au devenit muritori. Acel păcat se transmite ontologic tuturor celor ce sunt fiinţă umană. Deci păcatul se transmite. Vine atunci întrebarea: cât se transmite din răul pe care cel dinaintea mea l-a făcut? Cât se transmite în viaţa mea răutatea celui dinaintea mea, a celor care au tras cu arma, sau a celor care nu au dat dovadă de curaj protestând împotriva celor care au tras cu arma. Din păcate, vedem că se transmite. Şi încă mult. Şi asta fără calcule matematice din care mereu dorim să ieşim cu faţa curată, cu o vină cât mai mică, dacă se poate zero virgulă câteva zecimale. Salvarea vine din faptul că numai Adevărul ne eliberează din acest lanţ trofic vicios de moarte şi de viaţă, de vină şi de responsabilitate. Adevărul care ne face cu adevărat liberi. A fi cu adevărat liberi înseamnă a ieşi cu demnitate din acest lanţ al slăbiciunii umane care sugrumă conştiinţa prin negare sau uitare. Iar pentru aceasta Adevărul trebuit asumat, trăit, transmis şi înmulţit. Şi recunoscut.

Pozele selectate sunt din filmul Sorstalansag (2005).

Schimbare

2010-04-08T14:13:00.004+03:00

Ce-l schimbă pe om?
Dragostea.

Au spus

2010-04-04T23:19:00.003+03:00

Sartre, Freud, Rozanov, Sagan, Bergman, Antonioni, Chesteron, Prenant, Feuerbach, Heidegger, Nietzsche, Kierkegaard şi mulţi alţii au spus că Dumnezeu a murit. Au spus şi au gândit. Au spus şi au crezut. Au spus şi au avut o anumită intuiţie dincolo de ceea ce au spus.

Au fost mult mai mulţi. Au spus cu toţii în adâncul existenţei lor această afirmaţie scandalizatoare. Şi aveau dreptate. Cu adevărat Dumnezeu a murit. Dar a înviat. Şi ne-a dăruit viaţă veşnică, dincolo de moarte şi concepte (ele însele izvor de moarte).

Depinde unde şi cum se termină fraza. Dumnezeu a murit vs. Dumnezeu a murit şi a înviat şi ne-a dăruit viaţă ca un Dumnezeu care dăruieşte viaţă celor ce înviază cu El.

Au fost mulţi şi sunt încă mulţi şi vor mai fi încă mulţi. Dar adevărul nu poate fi ascuns. Adevărul schimbă lumea.

Mesaj către un adolescent responsabil

2010-03-27T14:55:00.004+02:00

De fiecare dată când te uiţi la cer să înţelegi că dincolo de culoarea albastră, de nori sau de stele, se găsesc toate visele tale, toate faptele tale bune şi toate speranţele tale. Când te uiţi cu sufletul curat la cer, este ca şi cum te-ai uita într-o oglindă. Şi în loc să îl vezi pe Dumnezeu, vezi curăţenia din sufletul tău şi toate faptele tale bune. Sau poate chiar îl vezi pe Dumnezeu, exact în ceea ce tu faci bine. Pentru că Dumnezeu se ascunde mereu în oamenii care fac bine.

Dacă vine sărbătoarea Paştilor să te gândeşti la două lucruri: că Iisus Hristos a murit şi a înviat. Pentru timpul respectiv a fost într-adevăr ceva extraordinar. Azi poate oamenii nu mai sunt aşa de sensibili la provocarea învierii. Şi asta pentru că astăzi oamenii nu mai obişnuiesc să se uite la cer, sau atunci când se uită, văd numai avioane şi stele căzătoare. Dacă ne-am uita mai mult la cer ca la locul în care se odihneşte puterea lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care lucrează în inimile oamenilor, am înţelege că a învia din morţi înseamnă cel mai mare lucru posibil şi imposibil de pe pământ. Şi că Dumnezeul nostru, cel care a înviat din morţi, este cu adevărat un Dumnezeu mare şi puternic.

Al doilea lucru la care să te gândeşti este următorul: că trebuie să faci ceva. Să scrii o scrisoare cuiva drag, să zâmbeşti, să ierţi, să uiţi, să schimbi puţin din lumea care este în jurul tău, să dăruieşti o floare, să iei lumină şi să dai lumină, să vorbeşti frumos, să desenezi ceva simplu, să citeşti ceva frumos, să auzi pe cineva recitând o poezie, să încondeiezi un ou, să te uiţi la o pădure. Depinde de tine ce idee vei găsi ca să faci lumea din jurul tău şi din tine puţin mai bună. Dar trebuie să ştii că dacă vrei ca atunci când te uiţi la cer să îl vezi pe Dumnezeu ca în oglindă, tu, în calitate de adolescent responsabil, trebuie să nu renunţi niciodată la ideile tale bune. Să mergi până la capăt.

Ca şi Iisus atunci. El a mers până la capăt. Şi vei vedea că ceea ce crezi tu că este capătul, nu e chiar capătul încercării tale. Ucenicii au crezut că a murit şi că totul este gata. Mergem înapoi la casele noastre, a fost doar un vis frumos… şi atât. În realitate a fost mai mult decât atât, visul nu se terminase. Nu putea să se termine aşa brusc. Povestea nu ajunsese la sfârşit. În realitate capătul a fost cu totul altul. Şi s-a numit minunea Învierii. Şi pentru ca sărbătoarea aceasta, a minunii Învierii, să îţi dea ţie astăzi putere, fă şi tu la fel: mergi până la capăt cu o idee frumoasă, cu un gest, cu un mulţumesc şi vei vedea ce frumos este să înviezi, să biruieşti, să fi cu adevărat un adolescent puternic.

P.S.: Un fragment din mesajul echipei DAC, transmis adolescenţilor cu ocazia întâlnirii de Paşte din 27 martie 2010, în podul Bisericii Sf. Fanurie. L-am redat aici pentru a fi citit şi de alţi adolescenţi. Ca să citească, să recitească şi să înţeleagă că trebuie să meargă mereu pe drumul care duce la propria lor responsabilitate.

Prietenie

2010-03-12T20:49:00.016+02:00

O mie şi una de nopţi de vară şi de iarnă. Un timp şi o energie. În acele momente nu vedeam atât de clar puterea pe care o aveam împreună, o trăiam pur şi simplu şi era viaţa noastră.

Creştem şi ne punem noi întrebări. Ce este iubirea? Ce este viaţa? Am greşit, oare? Sau poate nu am greşit... Ce ne aşteaptă? Cum să ne regăsim? Încotro să mergem? Cu cine şi până unde...

Da. Suntem tineri şi ne punem întrebări.

Dar, un lucru e cert. Ceva ce nu se vede leagă într-un mod foarte frumos vieţile noastre. Iar acel ceva este o minune.

Speranţă

2010-02-27T13:50:00.010+02:00

Un cuvânt, o realitate. De fiecare dată când eşti singur, mărginit între limite reci şi seci, deşi ştii că e greu să mergi înainte, mergi. Nu pentru că ceilalţi ne judecă, nu pentru că am fi putut face şi altceva, sau numai pentru acel altceva, ci pentru că în sufletul tău înţelegi că aceasta este calea . Realitatea aşa cum este ea naşte o suferinţă surdă în noi. Suferinţa ce vine din lipsa acută de perspective, o lipsă ce macină încrederea noastră în viitor. Ce macină de fapt credinţa. Şi îi face pe oameni să devină din ce în ce mai rupţi în interior. Şi implicit din ce în ce mai frustraţi, mai nefericiţi. Şi când această suferinţă vine în forul nostru interior, totul se transformă într-o frustrare mincinoasă, în care toţi ceilalţi sunt vinovaţi pentru că nouă nu ne-a reuşit visul, planul, minunea de a schimba lumea.

Dar este fals. Sau cel mult incomplet. Există un cuvânt în această lume de cuvinte (raţiuni, sensuri, puteri, prezenţe), un singur cuvânt care ne salvează: încă. Un cuvânt mic, dar plin de speranţă. Visul nostru nu s-a împlinit încă. Va veni şi timpul lui, sau va veni şi timpul ca ceea ce stă închis în sufletul nostru să se elibereze în lumea celorlalţi, sau va veni şi timpul când lumea din ochii noştri va deveni şi lumea văzută de ceilalţi. Până atunci ne hrăneşte credinţa acest mic dar puternic încă...

Ce mare dar acest cuvânt! Ce mare dar, darul din spatele lui: speranţa... Nădejdea că lumea din noi şi din jurul nostru este mai mare şi poate mai mult decât arată. Speranţa că lumina nu moare niciodată, şi că tot ce e rău în jurul nostru nu este decât o amăgire de moment, o joacă inconştientă a unui copil încă iresponsabil, ce nu înţelege legătura dintre definitiv şi viaţă. Un copil pentru care va veni la un moment dat timpul să înveţe să se joace corect de-a viaţa şi de-a nemurirea.

Când mă întreb de unde îmi iau de fiecare dată surplusul de putere pentru a continua (să cred, să lupt...) îmi vine în minte acest mic dar puternic: încă. Încă nu se vede ceea ce are sens pentru mine, dar va veni un timp în care se va vedea. Şi toţi vor putea vedea. Nu contează ce cred ceilalţi acum, important este ca eu să trăiesc în acel timp în care toţi vor vedea ceea ce văd eu acum. E de fapt o problemă de timp, de răbdare, de atitudine. Pe care tot speranţa e o rezolvă.

A continua, mereu a continua... De unde forţa de continua? Din speranţa că ceea ce cred acum este vizibilul de mâine. Că realitatea de azi este şi văzută şi nevăzută, şi înţeleasă şi neînţeleasă, dar este reală. Nu ne jucăm de-a basmele, ci de-a cuvintele... Totul este adevăr acolo unde este un timp împărtăşit în viitor şi depăşire.

Fericiţi cei ce plâng că aceeia se vor mângâia (Matei 5, 4). Când? În viitorul lui deja şi nu încă... De altfel în cele nouă Fericiri din Noul Testament, verbul a fi se foloseşte mereu la prezent, iar toate celelalte verbe, la viitor.

Viitorul... o minune deja prezentă în noi.

Puritate şi curaj

2010-01-28T20:03:00.006+02:00

În anticamera unei lecturi plăcute:

„Ce înseamnă: pur? A toate cuprinzător. Absolut pur ar fi, dacă vreţi, cuprinzător al tuturor impurităţilor. Sporind numărul lor, ele se virtualizează pur şi simplu.

De ce o preocupare e mai pură decât alta, o bucurie (cărturărească, de pildă) mai dezinteresată şi pură decât alta? Pentru că închide în ea mai multe promisiuni. Dar analiza descoperă lesne impurităţile, care nu se anulează decât pentru că se îndesesc. În bucuria de a descoperi ceva adânc, un adevăr revelator (epifanic, n.n.) e şi promisiunea aprobării viitoare, şi a succesului, şi - cât se poate de concret - a fericirii lumeşti de mâine. E promisiunea puterii. Pe care poţi să n-o exerciţi, s-o laşi în putere, virtuală; dar care, singură cu bogăţia ei, e materia bucuriei tale pure.

E Paradisul în concretul lui, unde te bucuri să regăseşti toate fericirile. Paradisul înţeles de aici. Aş spune că Paradisul pe care-l scontează bunul creştin, dacă e viu, e cel în care se vor putea mânca toate fructele, începând cu cele oprite. Dar s-ar putea, numai.”

din Constantin Noica, Jurnal filozofic.

P.S. Un text care spune mai mult decât aş fi putut eu spune despre nepublicarea notiţelor din acest jurnalul epifanic din ultimele luni...

Lumea cea Nouă

2009-09-10T12:50:00.014+03:00

Povestea mea secretă ce ţine de 10 ani... Locul în care îmi găsesc puterea şi nădejdea că există cuvinte care nu mor niciodată.

În această poveste doar câteva chipuri se văd: şi sunt toate pline de mulţumire.

P.S.: A.O.L.N. vine de la Asociaţia Ortodoxă pentru o Lume Nouă din Sibiu, de care mi-am legat sufletul şi timpul într-un mod neobişnuit în ultimii ani. O lume Nouă? Poate suna suspect... Pentru unii da, mai ales pentru cei care cred că lumea trebuie înnoită cu ceva 100% nou. Noi în A.O.L.N. credem că lumea trebuie înnoită cu ceva Nou în sine, dar din păcate uitat de mult, respectiv cu lumea Noului Testament. Ortodocşi şi totuşi militanţi pentru o Lume Nouă? Da, e posibil, atâta timp cât priveşti cu sinceritate în sufletul tău şi în minunile din viaţa ta. O poveste despre tinereţe şi descoperiri, despre căutări şi multe alegeri, o poveste despre noi înşine, despre prietenie şi tradiţie, relaţii şi încredere, fapte bune şi multă speranţă.
P.S.2: Povestea în cifre şi date: http://www.aoln.ro/

Va, vis et deviens

2009-05-29T21:58:00.007+03:00

... Concurs într-o sinagogă din Ierusalim
Rabinul se ridică şi spune:

- Subiectul de azi este: ''Ce culoare avea Adam?''

Mihael Lebovich se ridică şi îşi începe prezentarea:

- Adam a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Şi frumoasa culoare aleasă a fost albul. Noi am fost toţi albi la început.
Dar după potop, Noe şi fii săi au ieşit din arcă. Noe a blestemat descendenţa fiului său Ham. Al cărui nepot era Canaan. (Fac. 9, 25). Cuş, fiul născut din Ham, a moştenit un alt blestem: anumiţi descendenţi ai lui Ham să aibă pielea neagră. Şi aşa a fost. Cuş a devenit negru şi urmaşii săi sunt Cuşim, oamenii negri din Africa. Deci descendenţii lui Ham au devenit sclavi şi negri.

Retrăgându-se la locul său primeşte aplauze şi critici deopotrivă.

Şlomo se ridică şi începe să vorbească:

- Adam şi Dumnezeu. Sunt oare amândoi albi?

Mihael a spus:...

Nu, nu e bine.

La început a fost Cuvântul. Dumnezeu a creat pământul şi viaţa dând suflu cuvântului. Dumnezeu a crezut în om. În fiecare... şi ne-a încredinţat cuvântul ca fiecare să-i dea un suflu personal, minunat..., unic, diferit, profund, uman, dându-i viaţă în felul său propriu. Cât despre Adam, numele său vine de la adama, care în ebraică înseamnă de fapt pământ. Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărână, din lut şi apă, şi Şi-a dat suflul Său omului, minune făcută cu ajutorul Cuvântului. Adam s-a născut din pământ, Adam are culoarea lutului, roşu (sânge, viaţă n.n.). Roşu se spune în ebraică adoma, pentru care Adam nu a fost nici alb, nici negru. A fost roşu, ca şi indienii. Dar se simte el bine în pielea lui roşie, singur roşu în această lume nouă? Aşa că Dumnezeu s-a gândit la Eva. Dar Adam nu înţelege ce vrea Dumnezeu de la el, ce-i cere să facă. Ce trebuie să devină şi să facă aici jos, pe pământ... Şi pentru ce atâtea probe? Dar nu mai poate da înapoi (există deja, n.n.), ştie, nu mai are de ales. El este aici jos, şi El (cel de sus) se bazează pe el. Trebuie să se transforme pentru Dumnezeu care s-a transformat în lună (leit-motivul filmului, icoana naturală, lumina, n.n.), care îl priveşte şi îl păzeşte...

(Va, vis et deviens, regie şi scenariu Radu Mihăileanu)

Va, vis et deviens (Trăieşte) este din punctul meu de vedere unul din cele mai bune filme ale deceniului. Un film de dincolo de film şi cultură, un film care mă impresionează în mod egal de fiecare dată când îl revăd. Mama, ce nume frumos! Luna, ce lumină frumoasă! Dragostea, ce taină firească! Speranţa, consecinţa existenţei
în faţa morţii. Va, vis et deviens nu este un film despre evrei şi creştini, este un film despre viaţă şi Dumnezeu, despre iubirea faţă de mamă, despre dragoste şi sacrificiu, renaştere şi revenire.

În urma vizionării din 2007 de la Institutul Francez din Bucureşti, acest film nu a primit niciun fel de aplauze. Pentru că are un final care te duce în ceruri, iar în cer nimeni nu aplaudă. Acolo toată lumea laudă, cântă într-un glas slava luminii. Un film de taină, unii ar spune no comment, eu aş spune lumină.

Ce este...?

2009-04-13T22:04:00.004+03:00

Ce este timpul?
Un accident.
Ce este viaţa?
Un timp.
Ce este accidentul?
O viaţă, o nouă viaţă...

Orhan Pamuk, Viaţa cea nouă.

Viena

2009-03-17T08:59:00.001+02:00

Viena a fost pentru mine o destinaţie atât de plăcută pe cât de mare a fost visul meu regăsit. Am avut o mulţumire frumoasă în suflet la Viena, pentru că am ajuns acolo făcând o faptă bună, încercând să ajut o persoană umană bolnavă, pe care nu am cunoscut-o decât abia acum. Şi a fost descoperirea unui vis şi a unui om. A fost frumos.

Viena este o capitală imperială. Am reuşit să văd multe, să mai învăţ germană, să cunosc oameni noi. O lume de baroc, roccoco şi mult metal (Jugendstil-art nouveau). În mintea mea rămân Pavilionul Secesiunii şi MAK (Österreichisches Museum für angewandte Kunst, Muzeul austriac pentru arta aplicată) care chiar mi-a plăcut. Arhitectura lui Otto Wagner şi Hundwasser, arta lui Klimt şi Alfonso Mucha (cu o expoziţie inedită la Belvedere Unteres). Şi cea mai frumoasă bibliotecă din lume. Şi multă istorie. Şi oameni foarte ataşaţi ideii de simplitate.

Cum vede Dumnezeu lumea de sus? Mă întreb de fiecare dată când zbor deasupra norilor şi îmi spun că este imposibil să ai puterea unei vederi de acolo de sus şi să nu iubeşti această lume care, văzută aşa, este extraordinar de frumoasă. Am avut şansa să urc sub cupola Bisericii Sf. Carol (Karlkirche) şi să admir de aproape frescele de la 1729 ale lui Johann Michael Rottmayr de pe cupolă. Senzaţia este unică. Apropiere şi înălţime.

Biblioteca prinţului Eugen de Savoia în Prunksaal.

Într-un turn al aceleiaşi biserici (Museum Boromir) am găsit acest îndemn.

Curaj.

Valea lui Stan

2009-03-09T00:24:00.010+02:00

Mi s-au pus foarte multe întrebări în legătură cu aventura mea din Făgăraş, Valea lui Stan (21-22 februarie 2009). De ce acum? De ce cu ei? De ce acolo?

M-am pierdut în mijlocul unor tineri ce iubesc muntele şi pentru două zile am avut impresia că nu mai sunt eu, sau, spus altfel, că sunt un alt om.

Oamenii sunt cum sunt, dar atunci când iubesc muntele, am parcă garanţia că sunt mai buni.

Şi în tăcerea în care m-am înconjurat am văzut multă tinereţe, multe aspiraţii, visuri, planuri. Curaj şi profesionalism deopotrivă.

Muntele a fost pus de Dumnezeu pe pământ pentru ca omul să înveţe că este o fiinţă mică cu aspiraţii mari.

Senzaţiile care îmi revin cu plăcere în minte: râul îngheţat, scările suspendate, zăpada luminată de frontale, căderile de apă îngheţate (adevărate orgi ale unei catedrale neîmblânzite). Şi echipa nr. 10, mereu veselă şi responsabilă.

Valea lui Stan, un traseu nemarcat din apropierea barajului Vidraru. Nu poate fi făcut decât cu ajutorul unor profesionişti, care pentru noi au pregătit drumul, verificând şi completând scările, lanţurile şi cordelinele ajutătoare.

Peste râul îngheţat. Nu a fost uşor. Puţini au scăpat fără apă în ghete.

Căutând puteri noi.

Echipa înseamnă să anunţi ce traseu ai în faţă şi să te asiguri că cel din spatele tău te poate urma. Aici un mic monom.

O parte din echipa nr. 10.

Aplicaţia din Valea lui Stan face parte din proiectul Şcoala de Munte 2008-2009 organizat de un grup de montaniarzi grupaţi în jurul lui Răzvan Bineaţă (poreclit şi cunoscut prin munţi drept Vampirul).

Educaţia pentru munte este educaţie pentru viaţă.

Roma

2009-02-07T14:49:00.009+02:00

Solară, caldă, bineprimitoare, aglomerată, aromată, puternică, nostalgică, grăbită, veche. Roma înseamnă artă şi culoare, pietre şi poveşti, tot ceea ce a mai rămas dintr-un imperiu căzut şi reconstruit în spatele papalităţii încape în viaţa ei. Întâlnirile de la Roma au fost foarte copleşitoare, am reflectat mult, am văzut şi diferenţe, am văzut şi unitate. Roma e unică, Roma este mai mult decât un vechi centru politic al lumii. Este ideea Romei. Este un mesaj. Dincolo de istorie au rămas mesajul puterii şi al abundenţei, pinii Romei, luna de pe cer şi muzeele.

Una din porţile basilicii San Piedro este numită poarta morţii. Ai cumva impresia că în faţa măreţiei omului renascentist moartea însăşi rămâne exilată afară. Moartea ca putere. Pentru că înăuntru basilicii, de cum vezi Pieta lui Michelangelo, înţelegi că în creştinism moartea însăşi nu este decât slăbiciunea unui iubiri incomplete. Dacă iubeam deplin, ea nu mai exista.

Cam aşa au crezut oamenii că Dumnezeu îi vede pe oameni de sus. Şi au construit o cupolă în care vederea lui să încapă. De aici de sus, oamenii sunt mici de tot şi par pierduţi în lumină.

Roma este oraşul în care ai parte de cel mai plăcut contrast: între imperial şi local, între construcţii megalice şi detalii revelatoare. Am văzut multe, dar nu voi povesti decât despre San Clemente. Aici mozaicul refăcut în sec. al XII-lea după cel din sec. al VI-lea mi-a dat mult de gândit.

Arborele vieţii cu atâtea lucruri fireşti pierdute în umbra sa. Cunoaşterea lumii şi viaţa ei sunt toate simbolizate acolo, în desişul vieţii şi în faţa istoriei.

Te apropii şi vezi şi mai mult.

Şi mai aproape. Aici începe să se arate puterea artei.

Mi-a luat mult până am înţeles de ce au fost reprezentaţi apostolii şi Iisus Hristos sub chipul mielului care susţine viaţa - viţa de vie. Într-un colţ, cetatea Betleemului care vede minunea. În turn stă o prinţesă, iar poarta turnului este închisă. Ea este umanitatea ce îşi aşteaptă Mântuitorul, un Făt-Frumos din altă lume. Care aşteaptă un sărut veşnic pentru salvarea sa din robia turnului. Din turn vezi, dar nu atingi. Ţi-e dor dar nu poţi vorbi. În turn eşti mereu singur.

Solară, caldă, Roma.

Uşa

2009-01-20T12:04:00.003+02:00

„Acolo unde Iisus trăieşte, marii răniţi se adună.
Noi suntem o uşă care nu se închide niciodată.

Dacă suferi de orice fel de durere,
stai lângă această uşă. Deschide-o.”

Traducerea unei inscripţii în persană gravată pe uşa bisericii creştine din Shiraz (Iran). Versurile aparţin lui Rumi.

Sărbătoare

2009-01-06T13:07:00.000+02:00

Astăzi este 6 ianuarie, sărbătoarea Epifaniei. Dincolo de accidentul începerii acestui jurnal epifanic survenit cu ceva timp în urmă, viaţa mea capătă pe zi ce trece mai multă putere şi mai mult timp. Am timp nu pentru a face ceva în plus, ci pentru a simţi ceva în plus. Puterea lui mai mult şi timpul lui mai bine. Unde trăiesc? Trăiesc în două lumi. Sunt purtătorul unei duble cetăţenii. Trăiesc în lumea mea şi în lumea din lume, în care din păcate există multă nefericire, cauzată de lipsa de libertate şi de lumină. Există multe diferenţe dintre aceste două lumi. Mulţi prieteni (adevăraţi) încearcă să mă înţeleagă şi în acelaşi timp să mă atenţioneze şi să îmi spună cum că lumea mea nu s-ar potrivi cu lumea celorlalţi, cu lumea din lume. Au şi nu au dreptate. Ei spun că lumea din lume nu este cerul pe pământ şi nici visul nu este realitate. Dar totuşi, ceva este. Şi epifania înseamnă tocmai să vezi aceste mici încercări de unire, micile binecuvântări ale lumii din lume arătate în colţurile necercetate ale vieţii, acolo unde ochilor li se descoperă câte ceva din taina lumii. De fiecare dată mici scăpări care transformă fericirea dintr-un concept într-un vis împlinit şi viaţa în viaţă nouă.

Am crezut la început că voi porni la drum de unul singur. Nu a fost să fie aşa. Am descoperit câţiva iubitori ai lumii celei ascunse în lumea din lume şi am realizat în timp că, în realitate, fericirea în lumea epifanică constă în descoperirea celuilalt şi a Celuilalt, cu toţii împreună pe aceleaşi Cale.

Timpul nepereche

2009-01-03T18:31:00.000+02:00

Clipa dintre ani am petrecut-o cu gândul la alte clipe. Ştiam cât de efemer este momentul care face trecerea dintre o emoţie pierdută în trecut şi o alta, sfioasă, venită din viitor, destinată şi ea, probabil, aceleiaşi treceri. Dar poate acum, la cumpăna dintre ani, a fost mai evident adevărul că timpul nepereche este numai timpul întâlnirii. Timpul unic este întâlnirea mea cu Cineva. Înafara acestei întâlniri totul este trecere de nestăvilit. Se întâmplă să mă pierd adesea în lumina ochilor celor de lângă mine, să mă uit mult (câteodată chiar prea mult, insistent, chiar cu o fină obsesie) în ochii celorlalţi, o privire ca o întrebare..., şi ştiu că, orice ar fi, numai atunci când încerc să văd dincolo de privirea aceea miracolul gândurilor sale ascunse, puterea omului, visele, speranţele, tristeţea şi dragostea lui, numai atunci sunt eu şi numai eu stăpânul adevărat al propriilor mele clipe, clipe ce nu mai trec după legea dură a timpului pereche, ci care doar se topesc fin în miezul întâlnirilor mele.

Şi poate a fost mai uşor pentru mine să văd în jurul meu diferenţa dintre timpul pereche şi cel nepereche tocmai pentru că am trecut cumpăna dintre ani (n-aş putea spune că am petrecut-o, nici că am trăit-o, pentru că nu ea a fost subiectul trăirilor mele acolo) pe malul Bosforului. Galata genovezilor, Karaköy, Beyoglu, Kabataş, Fanarul sărac şi smerit, Hipodromul, ţărmul asiatic al Üskudarului, mulţimea de minarete care înţeapă cerul chemându-i pe oameni la întâlnirea cu un Dumnezeu necoborât încă pe pământ (Căruia I se spune Allah). Vezi mozaicuri multe, pietre vechi şi descifrezi poveşti în limbi nemaivorbite, simţi mirosuri combinate în fine arome, simţi aburi de lumină. Toate aceste nume şi toate aceste imagini fac parte din arhitectura a ceea ce se numeşte pur şi simplu Oraşul. Unicul oraş pe două continente. Am revenit aici pentru găsi lumina şi melancolia cărţilor lui Pamuk. Şi nu numai. Aici apusul are mereu culoarea sângelui vărsat pentru credinţă. Ştiu că aici voi găsi mereu mai multă culoare şi mai mult zgomot uman decât aş putea să cer. Am revenit pentru a vedea istoria vie a unei suferinţe autentice. Pentru a vedea cum se uneşte vechiul cu modernul. Pentru a vedea în aceeaşi lumină Europa şi Asia. Sau pur şi simplu pentru a vedea.

A vedea minuni vechi şi noi. Şi în faţa unei minuni îţi apleci pe nesimţite privirea şi mulţumeşti. Că eşti acolo şi că minunea încă mai poate fi văzută. A te închina pe nevăzute înseamnă a simţi dincolo de aglomeraţia din muzee spiritul viu al unor mozaicuri care spun povestea bizantină a luminii, a puterii, a adevărului trăit de ei şi poate şi de mine.

La Sfânta Sofia, în faţa înţelepciunii unite a lui Dumnezeu şi a oamenilor simţi că numai o minune ţine aceea cupolă, cu deschiderea şi unghiurile ei, ca un semn fin al coborârii Celui de dincolo de cupolă acolo lângă tine. Într-o noapte poetul Ioan Alexandru s-a pierdut în întunericul nopţii sub cupola cea mare, ca mai apoi să spună că aceea a fost noaptea timpului său nepereche, timpul întâlnirii sale cu Dumnezeu. La Chora, minunea frumuseții care a cucerit timpul și islamul. Nu greşesc când spun că am revăzut cele mai frumoase mozaicuri creştine din lume.

Trei locuri din Istanbul în care rămâi fără cuvinte:

sub cupola Sfintei Sofia

lângă mozaicurile din vechea mănăstire Chora (Kairesi Müzesi)

în faţa mormântului lui Alexandru cel Mare

Mi-am încărcat simţirile cu multă melancolie şi multă lumină, sub soarele alb de dincolo de fulgii de zăpadă. Am simţit ceva din lumea de basm văzând că ninge cu soare mult. Iar oamenii... ce minune...!

Îngerii de pe pământ

2008-12-25T22:29:00.000+02:00

Plăcerea pe care am avut-o în aceste zile de a reasculta troparul Naşterii pe o melodie foarte frumoasă m-a făcut să reintru în lumea epifaniei. Am ascultat şi reascultat şi mi-am dat seama că singurul, şi îmi asum responsabilitatea pentru această afirmaţie, singurul care se aproprie de natura autentică a colindelor este Ştefan Hruşcă. De ce? Deşi nu cântă ca alţii care par a fi mai îmbisericiţi, am observat că Hruşcă cântă cel mai îmbisericit. Deşi colindele lui sunt îmbrăcate în chitară şi clopote, vocea lui răsună de la strana unei biserici din Nord. Îmi aduce aminte de Daniel Turcea care compunea poezii şi cânta la strană. Şi de mulţi alţii care au înţeles simplitatea neacademică a colindelor. Iar în cazul troparului Naşterii, autentică sinteză a tot ce înseamnă Crăciunul pentru Biserica mea, sentimentul meu de regăsire a prezenţei luminii este copleşitor. Lumina se găseşte peste tot, pe cerul stelelor, în inimile păstorilor, în conştiinţa magilor (autentici oameni de ştiinţă convertiţi la creştinism), în viaţa lumii şi a Bisericii.

Îmi inspiră mult din căldura, luminozitatea, puterea şi profunzimea pe care o simţi în preajma îngerilor.

Azi mi-am pus poate pentru prima dată întrebarea de ce magii s-au întors pe alt drum. Ceva s-a schimbat în viaţa lor. Au participat la o minune, minunea coborârii lui Dumnezeu pe pământ, şi viaţa lor s-a schimbat. Pe lângă indicaţiile îngerilor care le-au spus cam care erau planurile lui Irod în legătură cu Pruncul, plecarea lor pe altă cale are pentru mine valoarea unui convertiri. Viaţa e alta începând de acum, prăpastia nu mai există, mâna a fost întinsă, eu trebuie să mă schimb. Spre lumină.

Cerul şi pământul

2008-12-24T22:22:00.000+02:00

E seara în care cerul şi pământul se unesc în aceeaşi lumină. Eu cred că atunci a avut loc cea mai mare minune din istorie. Nu voi vorbi despre ea, ea nu poate fi analizată, nici sintetizată, ea e minunea vieţii şi se trăieşte în lumină, în rugăciune, în aşteptare.

Despre Naştere: nu mai am cuvinte. Ceea ce s-a întâmplat cu mine în această zi de ajun şi în ajunul ajunului este o minune.

În ajun: la etajul 3 al spitalului am întâlnit acel bătrân printre bătrâni. Uitat de lume în cerul suferinţei lui a plâns şi a zâmbit din nou. A fost om din nou. I-am cântat colinda tinereţilor lui (şi a tinereţii mele, O ce veste...) şi am simţit cum se naşte Iisus Hristos între noi, între el şi mine. Era acolo în mijloc. Palierul strălucea ca ieslea în noaptea Betleemului. Lacrimile erau purtătoare de bucurie. Am simţit atunci că a sosit Crăciunul. Că totul este pregătit.
Că totul are sens.

În ajunul ajunului: ar trebui să mai vorbesc şi despre oameni. În fond, în lumea Epifaniei ei sunt cei mai importanţi. De trei ani de zile am încercat (niciodată singur) un lucru, care, ca de altfel multe alte lucruri mici din viaţa mea, ştiu că este dătător de putere. Am încercat să colindăm în stradă. În locul unde oamenii se îndrăgostesc şi se despart, în locul în care oamenii sunt cei mai singuri, în deşertul oraşului, pe trotuarul pe care mii de oameni trec fără să gândească unii la alţii. Şi am încercat să colindăm altfel. Nu am cerut, ci am dat. Am dat un mic dar şi un mesaj de Crăciun. Fără nimic în schimb, nici măcar cu pretenţia unui mulţumesc de formă. Am dat ca să îi învăţăm pe oameni să primească. Să primească şi atât. Ceea ce a urmat a fost cred, agonie şi extaz, pentru unii bucurie liberă, pentru alţii tristeţe şi neîmplinire. Nu de multe ori înţelegi ce greu este să întorci obrazul atunci când eşti refuzat. Alergi după ei să le explici că vrei să aduci lumină în sufletele lor şi ţi se spune că nu au nevoie. Nu au nevoie? Au uitat ce înseamnă lumina? Trist.

Ceea ce am făcut noi în Piaţa Romană (în două seri anul acesta) ţine de supranaturalul bucureştean. În mod sigur, în calitate de tineri ortodocşi, stăteam pe trotuar ca nişte picaţi din cer. Nu ai fi spus că strada era locul în care noi ar fi trebuit să căutăm dăruirea luminii. Dar am încercat. Şi reacţiile au fost de două feluri: 1) indiferenţă şi răutate, cauzate de imposibilitatea de a coborî nasul de la grijile şi fiţele înalte la lucrurile simple. Ce să fac cu portocala voastră? O eugenie...? Nu, mulţumesc. Un nu care însă doare mult. 2) Şi a doua reacţie: revelaţia sărbătorii, bucuria colindelor cântate în frig de nişte tineri care nu făceau asta pentru bani, nici dintr-un interes, nici ca să-şi facă publicitate. Ci pur şi simplu pentru că ei vroiau, în calitate de oameni liberi, să transmită o bucurie. Câţiva au încercat să ne ofere bani. Şi refuzul nostru a însemnat lacrima de bucurie care a umplut paharul. Mă rog Bunului Dumnezeu să nu vină autobuzul să vă mai pot asculta, spunea o Doamnă. Mulţumesc mult, altcineva.

Da, există şi aşa ceva. Oameni fericiţi care ştiu să spună mulţumesc.

Fericiţi cei ce au primit şi nefericiţi sunt cei ce nu au primit.

Aşa se întâmplă şi cu Crăciunul. Uşile se deschid sau rămân închise. Dar atunci când se deschid, cerul se uneşte cu pământul şi începe învierea.

Larg deschideţi poarta
Inimilor voastre,
N-am venit să cerem,
Am venit să dăm.

PS. Mai multe despre prima minune din Piaţa Romană pe Tea for Two (Casandra Moraite), Emoţii simple. Gesturi şi cuvinte II (20 decembrie 2008).

Celor care nu mai cred

2008-12-22T13:01:00.000+02:00

- Ha, ha, ha, Moşul a venit şi anul acesta la tine! Ai fost fetiţă cuminte?
- Nu, Moşule, nu am fost.
- Dar ce ai făcut, fetiţa Moşului?
- Moşule...? Eu ştiu că tu poţi ierta mult şi multe. Dar pe mine nu mă poţi ierta.
- Fetiţa Moşului..., eu iert tot şi mereu. Ia spune tu ce ai făcut aşa de grav încât nici speranţă nu mai ai în iertarea mea.
- Moşule, eu am greşit aşa de mult, încât nici tu nu mă mai poţi ierta.
- Dacă îmi vei spune mie, eu te voi ierta.
- Nu mă vei putea ierta. Vei putea oare ierta faptul că eu nu mai cred.
- În ce nu mai crezi tu, fetiţa Moşului?
- În tine, Moşule. Eu nu mai cred în tine.
După un moment prelungit de tăcere, Moşul spuse:
- Bine, te iert.

Cine mai crede azi în Moşul? Textul de mai sus este parafrazarea unui dialog imaginat de o prietenă, un dialog real cu Moşul cel real. Realitatea crudă, în lumea neepifanică, spune că Moş Crăciun nu există. În lumea epifaniei, lume de basm de altfel, Moşul există. Iar existenţa lui este una fericită, pentru că nu cunoaşte niciun tânăr care să nu creadă în Moş Crăciun. Da. Moş Crăciun există. El este Dumnezeul copiilor. Moş Crăciun nu este nici mama nici tata, care în lumea antiepifanică, în lumea grăbită, pun repede cadouri multe şi, de cele mai multe ori, inutile, sub pomul făcut şi el în grabă. Moş Crăciun este real. Există ca atare, aşa cum şi Dumnezeu există. Este peste tot în seara Ajunului. Nu uită pe nimeni. Ştie tot despre toţi copiii (mici şi mari). Şi dăruieşte cu multă dragoste fără să primească nimic de la nimeni înapoi. Şi atunci când dăruieşte îi uneşte pe oameni şi le descoperă lumea luminii. Lumina de la Răsărit şi Răsăritul (Lumina) cunoştinţei.

Ispita de a nu mai crede în Moş Crăciun este ispita lumii care nu mai are inima de copil, inima care garantează intrarea în Împărăţie. Inima plină de lumină.

Noutatea: Moşul există, chiar dacă unora le convine sau nu. Moşul vine şi bate la uşă, chiar dacă este sau nu este aşteptat. Sau poate chiar alungat. Moşul iubeşte şi va iubi până ce toţi vor uita cum este să iubeşti şi să ai fluturi în stomac. Moşul iartă şi îi va ierta pe toţi pentru toate, chiar şi pentru greşeala de a nu mai crede în el. Cu o singură condiţie: sinceritatea şi deschiderea inimii. Încălzirea ei. Moşul însuşi continuă mereu să creadă în noi şi în puterea noastră, a celor din lume, de a crede în el. El are curaj şi multă încredere. Astfel, când ne întâlnim cu el, vedem cum continuă mereu să întinerească inimile tuturor celor ce cred, să le copilărească.

Curaj. Nu e uşor să crezi în basme. Dar dacă basmele sunt izvorul vieţii, puterea de a crede este puterea de a trăi în permanenţă autentic. Epifanic. Simplu. Curat. Fericit.

Epilogul începe cu Celor care cred că... Prologul unei vieţi lipsite de dragoste începe cu Celor care nu mai cred... Cei care nu mai cred nu ştiu ce pierd. Pierd farmecul zilelor de iarnă şi taina celor de vară. Binele şi rău care nu se mai joacă. Nicio voce care să-i înveţe ce este dragostea. Viaţa? Rămâne o luptă, din care arareori iese la suprafaţă un supravieţuitor. Niciodată un învingător. Ce se întâmplă cu lumea şi cu sufletele din ea, atunci când vine vorba de Moş Crăciun? În mare parte, să zicem, două cazuri: 1) O prietenă proaspătă absolventă îmi povesteşte cum a reuşit ea să scrie în urmă cu mulţi ani o minunată scrisoare către Moşul, cum mama a convins-o să nu o ducă la Poştă şi cum ulterior peste ani şi ani a descoperit-o în portofelul mamei. Atunci, mi-a spus, şi-a dat seama că scrisoarea ei a ajuns cu adevărat la Moşul. Că Moşul nu este în Laponia şi nici nu ar trebui să stea acolo, în ţara nimănui, exilat timp de un an de zile înafara lumii noastre plastifiate, ci este în inima celor care iubesc şi încălzeşte mult şi aduce lumină în lume. 2) Un elev din clasa (nu contează care, că oricum există mulţi din categoria celor care nu mai cred în fiecare clasă)..., îmi spune că mai deunăzi a descoperit scrisoarea lui către Moşul în portofelul mamei. Răspicat el afirmă că Moşul nu există. Greşit. De ce? Pentru că nu tot ceea ce nu se vede nu există. Şi dacă scrisoarea, adevărată lecţie de rugăciune pentru cei mici, nu ajunge acolo unde credem că ar trebui să ajungă, asta nu înseamnă că Moşul nu există în inimile curate. Inima curată este cea care nu caută darul, ci dăruitorul. Crăciunul lui? O tristeţe generalizată. Pentru că nu mai ştie nici ce să caute, nici unde ar putea găsi urmele Moşului, mereu pe fugă, nici cum ar putea găsi farmecul Crăciunului de altădată. De atunci când mai credea în Moşul. Moşul pentru el?... o istorie pierdută. Va dura mult până ce el va descoperi cum se numeşte Moş Crăciunul cel adevărat şi ce fericire aduce el în suflete.

PS. La Lespezi, judeţul Iaşi, am fost în acest weekend (20-21 decembrie) martorul unei minuni. Topirea mea în mijlocul a 150 de copii preşcolari care m-au învăţat că credinţa în Moşul înseamnă puterea de a te topi în faţa minunii şi de a te transfigura. De a fi în cer şi pe pământ în acelaşi timp.

Câteva poze ale minunii din suflete văzute cu ochii care încă mai cred:

Şi echipa piticilor Moşului care a făcut minunea posibilă:

- Mulţumesc, Moşule... Mulţumesc.

Schimbări şi prezenţe

2008-11-08T09:43:00.000+02:00

În faţa mea într-un troleibus dintr-un oraş pentru prima dată îngheţat, văd o persoană umană. A fost un şoc. O întreb ,,-Dumneavoastră sunteţi?'', se uită la mine adânc, nu cred că voi putea uita acei ochi, văd o lacrimă... şi fuge, troleibusul ajunge într-o staţie şi ea se strecoară repede printre reticenţi, coboară şi se pierde prin mulţime.

Stau neclintit. Simt că nu mai respir şi nici inima nu mai bate. Totul stă, şi oraşul şi oamenii stau şi se uită la mine. Ce am vrut să-i fac de a fugit aşa?... Totul se învârte în jurul meu şi înacelaşi timp totul stă. Nu se întâmplă nimic.

Am recunoscut în Doamna din faţa mea o bătrânică care venea foarte des la Biserica Schitul Măgureanu unde cântam împreună cu alţi colegi şi ne aducea fiecăruia câte o ciocolată Africana şi câteva fructe. Era acolo, demnă, împăcată, de fiecare dată la sfârşit venea şi ne aducea un dar. A dăruit mereu.

Acum însă..., cu hainele murdare şi învechite, cu o pungă în care strânsese câteva resturi de mâncare (resturi de senvişuri, hârtii, sticle de suc), cu o piele nespălată, aveam în faţă aceeaşi ochi. Îmbrăcaţi în multă suferinţă. Şi ruşine şi împăcare. Şi nedumerire, şi multă luptă pentru supravieţuire.

De ce îi uităm pe cei ce fac bine. De ce? de ce? de ce?

De ce tăcem? De ce fugim?

Frica este primul sentiment pe care l-am simţit timp de câteva staţii. Mi-am promis în sinea mea să fac mulţi copii, să am o familie mare. Ca nimeni dintre cei de-ai mei (şi bineînţeles chiar eu) să nu rămână vreodată singur. Doamne, cât de slabi suntem! După aceea m-am împăcat. Este imposibil ca dincolo de suferinţă să nu existe adevărata fericire. Am ajuns acasă şi mi-am dat seama că toată pacea şi tulburarea pe care le-am trăit în acel moment vin de la Cel care călătorea cu Doamna mea de la Biserică. În mirosul de care alţii fugeau Se ascundea El.

Lumină

2008-10-05T21:52:00.000+03:00

Lumina este poarta frumuseţii. Lumina din ochii celui îndrăgostit este poartă către sufletul său, către împărăţia din inima sa. Lumina este şi poartă a cerului, prin care putem vedea puterea de dincolo de cer, dincolo de noi.

Ce trebuie să fac ca să intru pe această poartă şi să văd, să descopăr ceea ce este dincolo de ea?

Cred, în primul rând, că ar trebui să o înţeleg ca atare şi să nu mă sperii de inactualitatea ei.

În al doilea rând, cred că ar trebui să o fac să se apropie de mine. Ca cel de lângă mine să devină aproape. Toţi oamenii care trăiesc în lumea mea sunt un cer pe pământ. Ca să fac cerul să fie mai aproape, trebuie să îi fac pe ei să fie mai aproape de mine.

În al treilea rând, ar trebui să devin un mesager în această lume a unei frumuseţi-mesaj care să aibă cu adevărat puterea de a converti lumea în frumuseţe-lumină.

Se poate converti lumea în frumuseţe? Ne îmbătăm în cuvinte sau ne minţim visând?

Da, cred că lumea se poate converti în frumuseţe, dar numai dacă vom cultiva exclusiv frumuseţea persoanei. A chipului. A ochilor în care se oglindeşte cerul.

Ochii celui de lângă mine, poartă a cerului. Cerul, poartă a luminii. Lumina, semn al frumuseţii.

Nu aş fi văzut de la poalele Pietrei Craiului frumuseţea luminii ca mesaj purtător de sens pentru puterea Creatorului omului şi a lumii, dacă nu aş fi fost înconjurat de câţiva prieteni minunaţi care m-au ajutat efectiv (a se citi m-au învăţat) să văd lumea.

Lumea, un altar al frumuseţii.

Singurătate

2008-09-07T09:51:00.000+03:00

Singurătatea se arată, epifanic, ca fiind, în adevăr, o nesingurătate. Ştiu şi cred că nimeni nu este singur. Pentru că nu ar fi drept, nu ar fi corect ca vreodată cineva să fie cu adevărat singur, faţă în faţă cu propria singurătate (în înţelesul actual, modern, internaut... al singurătăţii).

Pentru că noi existăm pentru ceilalţi. Dacă ceilalţi dispar din viaţa noastră, existenţa noastră tinde să ne contrazică în ceea ce avem noi mai intim, în interioritatea noastră, în structura noastră dialogală.

Ceea ce eu nu pot accepta. Omul este cuvânt grăitor. Eu însumi la fel. Eu nu sunt un ecou pierdut într-o singurătate în care nimeni nu mă ascultă. Nu pot fi. Ştiu că omul este adus la existenţă, adică este chemat la existenţă, şi răspunde la această chemare prin propria lui viaţă, tocmai ca la un moment dat să poată pună în mod liber o întrebare Cuiva. Acest Destinatar inedit este Cel Care desfiinţează în permanenţă aparenţa de singurătate din viaţa mea. El este tot timpul acolo pentru a da un răspuns întrebării ''Unde eşti?''.

Posibile cuvinte de răspuns: ''Sunt aici, în inima ta.'', sau ''Sunt aici, pentru Mine aici eşti tu.''

Sunt singur, Doamne, ajută-mi nesingurătăţii mele! (parafrază după Marcu 9:14)

M-am exilat într-o singurătate care mi-a dat mult de gândit. Sper să mă vindec cât mai repede de ispita singurătăţii care mă înconjoară în aceste zile. Ştiu că singur nu pot. Singurătatea aceea nu poate vindeca...

Epifanie

2008-09-03T21:24:00.000+03:00

Epifanie. Epifanie înseamnă vedere, descoperire, revelaţie, arătare.

Ce îmi propun? Ce îmi promit? Îmi propun, de fapt promit să fac din acest blog o pagină de lecturat în care cineva obosit de prea multe întrebări şi răspunsuri să (re)găsească lumea în care eu cred. Lumea pe care o văd în mijlocul meu. Lumea în care încerc să trăiesc, lumea pe care încerc, în cele din urmă, să o înţeleg. Ce are această lume specială ''a mea''? Lumină, întuneric, viaţă, moarte, bucurie, suferinţă, şi încă chiar, un dram de normalitate, de firesc. Se numeşte lumea epifanie...

Scriu de fapt pentru că am nevoie de o astfel de mărturie. Scriu şi pentru ceilalţi, dar scriu în primul rând pentru sufletul meu.

Nu voi scrie des, pentru că lumea mea nu se arată atât de des, dar când voi scrie, voi scrie despre minunile şi despre neminunile din viaţa mea.